Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Am insistat asupra acestei întîmplări, fiindcă ea ilustrează în termeni foarte expresivi
întîlnirea între mentalitatea patriarhală, naivă chiar, a societăţii noastre agrariene şi aceea a
elementelor venite din afară aparţinînd unei vechi burghezii cosmopolite; în acest interval de timp
pe care îl domină puternica personalitate a lui Iordachi Ruset şi partidul său, se injectează într-o
mare măsură societăţii noastre germenii marilor transformări economice şi sociale prin care vom
trece în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Sporirea pogonăritului şi a vădrăritului. Fumăritul. Cronicile spun că în vremea acestei a
doua domnii a lui Mihai Racoviţă a fost o bogată recoltă de vinuri în Moldova. Poate acest lucru să
fi sugerat domnului ideea de a spori pogonăritul la vii cu un galben de pogon. Dar „la vremea
culesului” a sporit şi vădrăritul de la 2 la 4 bani vadra. Abia au plătit vădrăritul şi domnul scoase
„peste toată ţara” fumăritul, „de tot hornul cîte 2 ughi”. Urmările acestor măsuri fură cît se poate de
grele. Cronicarul abia îşi stăpîneşte indignarea: „…ticăloşii pămînteni, mulţi şi-au stricat
căscioarele de le-au răsipit din temelie, alţii răsipeau hornurile de pen căscioare; căci cîte hornuri
avea omul în casele lui, de tot hornul da cîte 2 ughi; şi măcar că era iarnă bieţii oameni şi babele şi
altă sărăcime pustiau casele şi fugiau în ltime plîngînd cu lacrimi suspinînd; că altă căscioară nu
plătea nici doi orţi...”
Dar, în aceste condiţii, fumăritul n-a putut fi încasat. Ştiţi că sistemul ce se înrădăcinase la
noi pentru încasarea dărilor era vinderea lor la cochi-vechi (adică la mezat); cumpărătorii erau
diferiţi capitalişti (de cele mai multe ori venetici) constituiţi în tovărăşii. Foarte adesea aceşti
exploatatori împrumutau bani de la uzurarii turci pentru a putea plăti mezatul. Lucrul acesta le
folosea fiindcă, ştiindu-i ţara şi domnul cointeresaţi pe turci, le îngăduia antreprenorilor tot soiul de
fărădelegi pentru scoaterea banilor. Ei bine, de data aceasta rezistenţa populară a îmbrăcat forme atît
de deznădăjduite - prin stricarea caselor şi a hornurilor - încît încasarea fumăritului a fost cu
neputinţă. Cei ce cumpăraseră la „cochi-vechi” fumăritul, au falimentat. Iată ce spune în această
privinţă cronica: „Eară încă şi aceia carii au cumpărat acel fumărit de la cochi-vechi li s-au stins la
mulţi casele, că au luat bani de la turci de au dat pentru slujbă, ş-apoi n-au putut scoate slujba la
cap.” 131
În legătură cu obiceiul turcilor de a finanţa asociaţiile cărora li se concesionau diverse dări, vă
recomand să citiţi în articolul d-lui Aurel Sava - pe care vi l-am citat - un caz interesant din aceeaşi
vreme. Pogonăritul fusese concesionat sub Antioh Cantemir unei asociaţii de boieri în frunte cu Ilie
Cantacuzino, pe care, de asemenea, o finanţau nişte turci; căzînd Antioh, concesiunea a fost anulată
iar turcii şi-au retras banii. 132
Dar, în cursul acestei domnii, Racoviţă a întîmpinat multe necazuri. Au năvălit lăcuste „şi au
mîncat roadă de pîne la multe părţi”. Erau aşa de multe, spune Pseudo Nicolae Costin, „cît nu se
vedeau soarele de ele cînd zburau”. Aceasta a dus la scumpirea grînelor şi foamete: „Ci atîta se
scumpise pîinea, cît s-au adaus mare cumpănă oamenilor spre foamete.” 133
Dar pe lîngă lăcuste şi foamete - spune acelaşi cronicar - „au mai trimis sfinţia sa Dumnezeu
şi oşti străine asupra ţării… şi obiceiuri izvodite din nou” Obiceiurile izvodite din nou sînt dările;
cît despre oştile străine ce au venit asupra ţării urmează să vorbim de aci înainte.
Relaţiile lui Mihai Racoviţă cu Constantin Brîncoveanu în a doua domnie. Deşi Brîncoveanu
sprijinise pe Racoviţă să obţină prima oară domnia Moldovei, totuşi mazilirea neaşteptată a lui
Antioh Vodă n-a putut să-i convină. Se împăcase cu Antioh, încheiase cu el un tratat de dragoste şi
vecinătate, şi logodise unul dintre băieţi cu o fată a domnului moldovean, se înţeleseseră asupra
conduitei politice ce urmau să aibă între marile puteri - iată o serie întreagă de motive pentru care
nu putea să-i convină noua schimbare. Mai mult ca totdeauna, Brîncoveanu dorea stabilitate în
treburile politice ale Moldovei. A păstrat însă faţă de noua situaţie o atitudine de expectativă.
131 Ps. N, Costin, p. 57.
132 A. Sava, op. cit., în Rev. Ist. Rom, VII, p. 168.
133 Ps. N. Costin, p. 57.