Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

ISTORIA ROMÂNILOR
de la 1693 înainte
Prelegerea I
[PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA SECOLULUI AL XVII-LEA]
Primind sarcina de a face şi anul acesta cursul de Istoria Românilor, ţin să repet apelul pe care
l-am făcut anul trecut: să daţi acestor lecţiuni toată atenţia cuvenită şi să participaţi în mod regulat la
lucrările seminarului. Paralel cu prelegerile de Istorie generală a românilor, voi continua şi cursul de
Istoria Românilor din Balcani cu seminarul respectiv; aceia dintre dumneavoastră care cunosc o
limbă balcanică pot lucra mai cu folos în cadrul acestui seminar.
Înainte de a intra în materia anului ce începem, vă reamintesc că am încheiat ciclul istoriei
muntene cu domnia lui Constantin Brîncoveanu şi al celei moldovene cu Constantin Cantemir; iatăne
dar păşind în veacul al XVIII-lea şi în pragul epocii fanariote. Vom folosi această primă întîlnire
pentru a arunca o scurtă privire în urmă, asupra veacului al XVII-lea. Nu este vorba să recapitulăm
faptele, ci să desprindem caracterele generale ale intervalului parcurs.
Secolul al XVII-lea este - peste toate scăderile lui - un veac de renaştere politică şi culturală,
iar pe teren economic şi social, un veac de prefaceri însemnate.
Lupta pentru neatârnare şi pentru vechile hotare. În raporturile cu turcii, se menţine în tot
veacul al XVII-lea tendinţa sădită de Mihai Viteazul: ieşirea din orbita puterii otomane prin ajutorul
forţelor central şi vest europene care conduc lupta împotriva Islamului.
Unii dintre aceşti continuatori ai politicii anti-turceşti, atît din Moldova cît şi din Ţara
Românească au făcut pe faţă politica „Cruciadei”, fără a calcula prea mult rezultatele sau înşelînduse
asupra lor. În acest sens vă amintesc pe Radu Şerban, Gaşpar Graţiani, Miron Barnowski,
Gheorghe Ştefan, Constantin Şerban, Mihnea III, Grigore Ghica, Ştefan Petriceicu şi Dimitrie
Cantemir; au plătit-o însă cu viaţa sau cu exilul.
Alţii - ca de pildă Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu -
au fost mai prudenţi. Prin înarmări serioase pe de o parte; pe de alta, prin daruri bine mînuite, ei au
reuşit să refacă o stare de semi-independenţă ţărilor noastre, să le ridice valoarea politică şi militară
în ochii străinilor. „Turcilor să le dai cu o mînă daruri şi cu cealaltă să le arăţi sabia” - iată o formulă
care rezuma metoda politică a voievozilor mai de seamă din acest interval.
Tot în legătură cu politica anti-turcească trebuie să vă amintiţi că o altă idee care preocupă pe
cîrmuitorii noştri, atît din Moldova cît şi din Ţara Românească în veacul al XVII-lea, este refacerea
integrităţii teritoriale, (Lupta pentru reluarea Bugeacului şi pentru desfiinţarea raialelor dunărene. 1 )
Nu se poate contesta - chiar dacă nu ni se mărturiseşte îndeajuns - o direcţiune hotărîtă a politicii
moldo-muntene în acest sens.
O atare politică a necesitat fireşte un mare efort moral şi material. A fost un veac de vitejii şi
de sacrificii. Părţi mari din populaţie - îndeosebi din clasa conducătoare - au trăit într-o cruciadă
continuă, uneori însă sub steag străin. Se poate vorbi - pentru anumite intervale, cel puţin - de o
adevărată renaştere militară. Cu jertfe mari băneşti, domnii ţin oştiri permanente, care îi fac
respectaţi şi chiar temuţi. Astfel, Matei Basarab dispune de circa 30.000 de oameni, iar despre
Vasile Lupu, un străin ne asigură, impresionat, că avea „o foarte mare oştire.”
Dealtfel, mai toţi domnii însemnaţi din acest veac vin la tron ridicaţi pe scut; fără a cădea în
greşeala de a exagera efectivele, totuşi trebuie să vă spun că unii dintre aceşti domni dispun de oştiri
de zeci de mii de oameni.
Aspectele militare ale domniilor lui Radu Şerban, Radu Mihnea, Matei Basarab, Vasile Lupu,
Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir, Constantin Brîncoveanu sînt bine relevate atît în izvoare
1 V. Papacostea, Cursul de Istoria Românilor, 1938-1939.