Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a XV-a
A DOUA DOMNIE A LUI ANTIOH CANTEMIR
(Continuare)
În ultima prelegere v-am arătat greutăţile cu care avea de luptat Antioh Cantemir în a doua
domnie. Iordachi Ruset şi partizanii săi îl sabotau şi unelteau la Constantinopol. Cîtă vreme fusese
mare vizir Baltagi Paşa, el domnise liniştit dinspre partea turcilor. Dar, după căderea acestuia şi
ridicarea lui Ciorlu Paşa silihtarul - protectorul lui Mihai Racoviţă -, situaţia lui Antioh se înrăutăţi.
Iordachi Ruset, care nu se împăca cu firea autoritară a lui Antioh, înteţi intrigile.
Antioh Vodă şi boierii Moldovei la Tighina. Mazilirea lui Antioh. Din cele spuse la începutul
prelegerii trecute, aţi mai văzut, de asemenea, temerile turcilor de un eventual atac rus la Nistru. Se
pare că temerile lor crescuseră, de vreme ce în primăvara anului 1707, reluînd în grabă lucrările
militare pe Nistru, chemară şi pe Brîncoveanu şi pe Cantemir. Brîncoveanu personal reuşi să se
sustragă acestei obligaţii, trimiţînd însă materiale, salahori şi, desigur, daruri grase lui Iusuf Paşa.
Cantemir însă porni pe la finele lui aprilie cu boierimea şi cu oastea - cîtă avea - , aşa cum făcuse ori
de cîte ori primea ordinul Porţii. (La 15 mai judecă, împărţind dreptate, chiar în Tighina.) 122
Se pare că în această împrejurare Antioh Vodă, văzînd graba lucrărilor şi neavînd, probabil,
un număr suficient de lucrători - fiindcă ţinuturile vecine fuseseră greu încercate de aceste munci
îndelungate - a ordonat ca oastea şi boierimea Moldovei să sape cot la cot cu turcii şi tătarii. Iar cînd
a văzut că mîndrii boieri moldoveni nu se îndeamnă îndeajuns, şi lucrul lâncezeşte, a pus personal
mîna pe sapă, chemînd alături de el şi pe curteni. Ecoul indispoziţiei pe care această ofensă a
produs-o în sufletul nobilimii moldovene s-a păstrat într-un pasaj al cronicii atribuite lui Nicolae
Costin.
Înainte de a vă cita acest pasaj, trebuie să vă amintesc că Antioh Cantemir moştenea, cum
spune Neculce, firea tatălui său, a răzeşului din Fălciu. Fireşte, în această privinţă erau deosebiri
mari între domnul Moldovei - cel „de neam prost” - şi aristocratul Brîncoveanu, în vinele căruia
curgea sîngele vechii dinastii a Ţării Româneşti (Basarabi) şi al Cantacuzinilor. Antioh Cantemir nu
avea prejudecata - caracteristică nobilimii - a dispreţului pentru munca fizică. Pe lîngă aceasta, el
era stăpînit de un puternic sentiment al datoriei. Cînd alţii - turcii sau muntenii - au şovăit în faţa
greutăţilor de pătrundere în Cameniţa şi au voit să se retragă, el a mers înainte şi a vegheat personal
trecerea convoiului - car de car - peste Nistru. Cunoaşteţi şi alte împrejurări în care firea plină de
iniţiativă, cutezătoare, neşovăielnică a lui Antioh s-a manifestat în mod strălucit. Aceeaşi fire a
vorbit şi în actul de la Tighina. Cînd a văzut că lucrul merge încet şi-a pus ostaşii la lucru - alături
de cei turci - , a pus apoi pe boieri, şi, pentru a stimula zelul tuturora prin puterea exemplului, a
intrat între săpători el însuşi, cu curtenii săi.
Dar sîntem îndreptăţiţi a crede că Antioh lua o parte atît de activă şi convinsă la întărirea
Nistrului şi din consideraţii politice. Cantemireştii erau partizani - cum am spus şi altă dată - ai păcii
turceşti. Constantin Cantemir sabotase politica „liberatoare” a lui Sobieschi, fiindcă îşi dăduse
seama că ieşirea Poloniei la Dunăre şi la Marea Neagră se va face peste trupul Moldovei, cu
sacrificarea existenţei ei politice.
Cu prilejul Păcii de la Carlovit, Antioh a putut aprecia valoarea conservativă pentru statele
noastre, a sistemului politic otoman. Într-adevăr, turcii au refuzat să cedeze polonilor Moldova, pe
motivul că ţara e volnică, n-a fost cucerită de ei cu sabia, ci li s-a închinat; de unde obligaţia de a o
apăra împotriva oricui. Dealtfel, aceeaşi politică face în Ţara Românească şi Brîncoveanu; şi el
sabotează imperialismul austriac îndată ce îşi dă seama de primejdia ca Muntenia să fie înghiţită.
Faţă de ruşi, în perioada aceasta imperialistă, dominată de figura lui Petru cel Mare, fraţii
Cantemir au avut aceleaşi temeri ca în faţa înaintării polone sau germane. Din analiza atentă a
tratatului încheiat de Dimitrie cu Petru cel Mare (trei ani mai tîrziu) se vede grija că ruşii ar putea
trece peste Nistru provincializînd Moldova.
122 L. T. Boga, Documente basarabene, XVIII, p. 26.