Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

afacerile Moldovei; turcii, la rîndul lor, erau convinşi că au găsit în Constantin Cantemir omul care
le trebuia.
Pare că era sortit însă ca toate construcţiile politice ale lui Şerban, de cele mai multe ori bine
chibzuite şi închegate cu osteneală, cu zbucium sufletesc şi jertfe materiale, să se surpe, să se
risipească. El nu putu ţine legaţi de jurămintele lor nici pe Apafi şi nici pe Constantin Cantemir.
Această încercare de confederaţie dacică, nu avu din nefericire nici o urmare mai serioasă.
În Ardeal, presiunea germană devine atît de puternică, încît Apafi îi ceda curînd, iar în
Moldova suferinţele de pe urma răscoalei lui Petriceicu, şi incursiunilor polone, căzăceşti şi tătăreşti
lăsaseră urme atît de adînci, încît Cantemir devine exponentul unei reacţiuni fireşti către o politică
de pace şi ordine; o politică potrivnică amestecului activ în lupta marilor puteri. Idealul acestui
ostaş măsurat şi înţelept va fi să împiedice ca ţara să mai fie în viitor teatru de lupte. Fireşte, aceasta
nu era cu putinţă în starea de aprindere generală în care se găsea această parte a Europei; în
atitudinea sa, însă, trebuie să vedem apariţia acelui sentiment de zădărnicie faţă de mişcarea de
neatîrnare începută de Petriceicu şi de Şerban Cantacuzino.
Socotită prematură şi imprudentă, mişcarea anti-turcească va fi astfel înăbuşită în Moldova.
În Muntenia, această reacţiune în favoarea „păcii turceşti” o va conduce Constantin Brîncoveanu,
cum veţi vedea la locul potrivit.
În toamna anului 1685, polonii începură o a doua expediţie. Sobieschi atacat greu în Dietă, de
reprezentanţii partidului francez (care voia să împiedice o campanie de nimicire a turcilor),
dezgustat, pretextă că este bolnav şi lăsă comanda hatmanului Iablonowski.
Turcii, sub seraschierul Soliman-Ainegi pătrunseră şi ei în Moldova, invitînd ca de obicei şi
pe domnii români cu contingenţele lor militare. Împrejurarea era grea pentru ambii domni.
Constantin Cantemir încercă prin soli către rege şi către Iablonowski, să localizeze războiul sub
zidurile Cameniţei, sau să divizeze puhoiul oştilor spre Bugeac. (Vezi detalii la capitolul respectiv
din istoria Moldovei.) Nu reuşi însă. Polonii loviră în plin Moldova. În cele din urmă, cele două
armate se ciocniră la Boian. Cantemir, negăsind nici o înţelegere la poloni - ci, dimpotrivă, atacat de
podgheazuri puternice pînă la Iaşi - păstră credinţă turcilor şi luptă cu mare vitejie contra polonilor,
care fură învinşi şi siliţi să se retragă.
Şerban Cantacuzino izbuti să se sustragă acestei împrejurări grele. Trimise seraschierului
provizii şi 1.000 de ostaşi, iar el cu restul oastei mărşălui atît de încet, încît sosi cînd totul era sfîrşit.
Iată cum povesteşte Dimitrie Cantemir în opera închinată vieţii tatălui său, 82 marşul lui Şerban în
Moldova, şi întîlnirea sa - copil pe atunci - cu voievodul muntean, viitorul său socru:
„Şerban, căruia îi era scîrbă şi de mirosul turcesc, tîrînd piciorul şi făcînd pe zi abia drumul
de un ceas, ajunse pînă la Iaşi, unde fiul mai mic al lui Cantemir, Dimitrie, îi ieşi înainte cu boierii
de Scaun sub mănăstirea ce se zice Cetăţuia, departe de oraş la o milă italiană.
Acolo Şerban Vodă, coborîndu-se de pe cal, dă semn ostaşilor săi să se oprească şi, sărutînd
cu o îmbrăţişare plină de iubire pe Dimitrie, între alte complimente politicoase adăogi şi acela că
trei ceasuri înainte de aceasta a primit din tabăra turcească, de la părintele şi de la fratele său ştiri
bune prin care se arată că, mulţumită virtuţilor eroice ale părintelui lui Dimitrie Vodă, polonii au
fost învinşi şi puşi pe fugă, iar cei care au scăpat sînt la îndemîna tînărului prinţ, în care Şerban bagă
de seamă că strălucesc semne de fire părintească şi nădejdea părinteştii faime.
Adăogea şi aceea că acesta-i va fi ginere, părintele lui făgăduind cu trei ani înainte de a căpăta
domnia că fiul lui va lua pe fata lui Şerban.
Spuind lucrurile acestea şi în serios şi în glumă, se suie călare, şi pe Dimitrie, deşi se apăra, îl
aşează la dreapta sa. Astfel, trecînd cu pompă mare prin mijlocul oraşului, îşi pune tabăra în partea
de răsărit a oraşului, pe un deal foarte înalt, în jos de mănăstirea lui Aron Vodă. Apoi resalutat de
Domnul cel tînăr, a treia zi se întoarce din nou cu oştile în Ţara Românească. Căci se temea să se
închine seraschierului, deşi erau prieteni, în tabăra turcească, deoarece cugeta în contra turcilor
lucruri mari şi vrednice de un domn creştin...”
7 martie 1939
82 D. Cantemir, op. cit., p. 45.