Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Leopold, ocuparea militară a Ţării Româneşti. „… Dacă tătarii ar fi împiedicaţi de către poloni sau
muscali, o mică armată germană va putea subjuga pre români... Acestea sub sigiliu mărturisim,
numai ca Eminenţa Voastră, ca preot să ştiţi toate...”
Că cercurile vieneze - iezuite îndeosebi - erau iritate de rezistenţa lui Şerban, se vede şi din
faptul că acelaşi Dunod (prelungindu-şi peste măsură şederea în ţară) a încercat să provoace o
mişcare a boierilor împotriva domnului. N-a reuşit însă. în instrucţiunile date solilor din mai 1688,
este cuprinsă şi reclamaţia împotriva intrigantului (,,...a ispitit tulburări între domn şi boieri...”)
Supărarea cercurilor vieneze străbate în răspunsul dat muntenilor la 29 iulie: „… De vreme ce
pomenitul Prinţipe n-a găsit cu cale a primi acestea mîntuitoare sfaturi şi adeveritei împărăteşti şi
crăieşti protecţii, ca să se nevoiască el pentru a păzi şi a apăra despre turci răpirea mai ales, pustiirea
ţării, stingerea caselor lor şi pierzarea norodului românesc, mai ales despre tătari, la care sînt supuşi
în toate zilele a se teme; puind pricină cum că ajutorul oştilor împărăteşti este depărtat (carele acum
se află în Ardeal, din destul de aproape) şi pînă puterile a pomeniţilor varvari nu se vor zdrobi, pînă
unde despre dînşii nici o grijă să nu aibă...” În continuare, se spune cu ipocrizie: „cu toate acestea
Mărirea împărătească şi Crăiască... nepotrivindu-se vorbei şi părerii numitului Prinţipe...” va
continua să privegheze asupra soartei „osîndiţilor şi apăsaţilor.”
La rîndul său, Leopold refuză lui Şerban „ceruta diplomă,” socotind că „a se da acuma este în
zadar, fiindcă Prinţipul nu se leagă acum a împlini tocmelile.”
Raporturile lui Şerban Cantacuzino cu ruşii. Să vedem acum împrejurările în care s-a produs
apelul lui Şerban Cantacuzino către ruşi. Acest apel era foarte firesc. De multă vreme cuceririle
austriace şi amestecul activ al agenţilor papali (a iezuiţilor mai ales) neliniştea cercurile clericale
ortodoxe. în Moreea, ocupată, cum ştiţi, de veneţieni, aceşti agenţi începură deja acţiunea de
catolicizare. Populaţia,a reacţionat, fireşte. În Ardeal, de asemenea, este semnalat pericolul unirii. 104
Dealtfel, ideile şi ţelurile clerului catolic în această privinţă se pot vedea în raportul lui Del Monte
cu privire la Ţara Românească. El propune, nici mai mult nici mai puţin, decît catolicizarea prin silă
a boierimii muntene, „căci este lesne a se da legi învinşilor de către învingători.” O reacţie ortodoxă
era deci, repet, de aşteptat şi era firesc ca Şerban Cantacuzino să fie în fruntea ei. De multă vreme,
domnul muntean era privit ca o adevărată căpetenie a ortodocşilor. Leopold însuşi îi recunoscuse
această poziţie, dîndu-i titlul de general al creştinilor ce se vor răscula. Aţi văzut cum curtea lui
devenise un centru de întîlnire şi de adăpostire a clerului balcanic refugiat. Nu vom exagera deloc
afirmînd că Bucureştii deveniseră, mai mult decît Constantinopolul, centrul politic al ortodoxiei. În
răspunsul rusesc, domnul muntean este numit „voievod şi suveran al tuturor ortodocşilor creştini.”
Este de la sine înţeles deci că Şerban nu putea să servească ca punte pentru trecerea spre
Bizanţ a unei puteri catolice; dimpotrivă, el era - mai ales după ce văzuse desfăşurîndu-se sub ochii
lui drama ardeleană - exponentul principal al reacţiunii. Bineînţeles a făcut-o discret, în termeni
foarte diplomatici, fără umbră de agresivitate la adresa germanilor. Fondul acţiunii lui Şerban este,
desigur, tot politic; după vechiul său procedeu, el urmărea să provoace o rivalitate austro-rusă, aşa
cum, pînă atunci, o înteţise sistematic pe cea austro-polonă.
Chiar în acele zile de îngrijorare, de care v-am amintit (primăvara anului 1688), de acord cu
Teodosie, mitropolitul ţării şi cu Dionisie, fostul patriarh, Şerban trimite la Moscova pe
arhimandritul Isaia de la Athos cu scrisori către Patriarhul Ioachim. Acesta răspunse cu cuvinte de
încurajare. Atunci Şerban îl trimise din nou; de data aceasta, Isaia ducea scrisori de la domn, de la
Dionisie şi de la Arsenie, patriarhul sîrbesc de la Ipek. Trei popoare ortodoxe - românii, grecii şi
sîrbii - vorbeau prin această solie, cerînd Moscovei luarea cruciadei pe seama ortodoxiei. Isaia a
fost foarte bine primit de ruşi. S-au păstrat scrisorile soliei, traduse din greceşte în slavoneşte.
Deosebit de interesantă pentru noi este scrisoarea ex-patriarhului Dionisie, fiindcă acesta era un
colaborator intim al domnului român. Iată ce spune el în apelul său: „Cînd se va ivi semnul crucii,
mulţi se vor scula: sîrbii şi bulgarii şi mai ales Mizia de Jos (Muntenia) sub cel din sămînţă
împărătească Şerban Cantacuzino.”
104 Silviu Dragomir, Contribuţii..., 1122-1123.