Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Tratativele au continuat, August cerînd lui Antioh pe bani, zaherea şi toate cele necesare
întreţinerii armatei. În proiectele de viitor, domnul şi Ţara urmau să intre în asociaţia polonolituaniană,
aşa cum oferise şi altă dată Sobieschi. „Şi cîte ponturi trimise Antioh Vodă de poftia la
Craiul August pentru aşezămîntul domniei şi a ţării, cum va fi, după ce va birui pre turci, toate pre
voia lui Antioh Vodă le-au lăsat Craiul; după cum este aşezată Litva, aşa să fie şi Ţara Moldovei.”
Dar polonii nu aveau, în realitate, dispoziţie pentru o reluare a luptelor cu turcii. Căpeteniile
nobilimii dădură repede pe faţă gîndul lor prin „feluri de feluri de meşteşuguri şi pricini.” August,
care înaintase pînă aproape de Nistru (la Cerneliţa din sus de Hordinca) se întoarse furios la
Lemberg, iar polonii se risipiră. Astfel a scăpat Moldova dintr-o mare primejdie.
Se pare însă că tratativele lui Antioh cu August al II-lea n-au rămas necunoscute turcilor,
fiindcă vedem, în chiar vara aceluiaşi an (pe cînd Sultanul Mehmed pornea în marea campanie
încheiată cu înfrîngerea de la Peterwardein), clătinîndu-se tronul lui Antioh.
Neculce ne spune că un anume Davidel, „fecior de mazil,” a uneltit la turci împotriva
domnului cu ajutorul Hanului tătăresc. Se pare că şi acest Davidel a fost unul dintre acei numeroşi
soldaţi de aventură, care se ridicaseră din pămîntul Moldovei în aceste vremuri. Ca toţi cei din
categoria lui, nici Davidel nu era lipsit de însuşiri. „Slujise în Ţara leşească - spune Neculce - de
ajunsese Rohmaistru, şi era la cinste mare; avea citeală pravilă, mare ...” Intervenţia lui Dumitraşcu
Cantemir a fost însă şi de data aceasta hotărîtoare „şi aşa, au lipsit de n-au luat domnie (Davidel), cît
s-ar rumpe un păr.” Vă spun încă o dată, credinţa mea este că turcii au fost informaţi de tratativele
lui Antioh cu August al II-lea; altminteri nu se poate explica faptul că între sprijinitorii lui Davidel
se găsesc atît Hanul, cît şi turcii din Cameniţa, cu care domnul moldovean avea relaţii foarte bune,
întemeiate pe vechi legături cu tatăl său şi pe serviciile ce v-am arătat că el însuşi le făcuse.
Pacea de la Carlowitz; situaţia creată Moldovei. V-am pomenit şi altă dată de sistemul
turcesc de a face războiul tratînd mereu pacea. Acest sistem s-a vădit cu deosebire în cursul acestei
cruciade. Încă din 1689 încep între aliaţi şi turci tratative în vederea păcii. Negociatorii Porţii au fost
Alexandru Mavrocordat şi Zulficar Efendi. Deşi discuţiile s-au prelungit zadarnic ani de zile
(întovărăşite adesea de furioase reizbucniri ale războiului), ele sînt importante pentru istoria noastră,
fiindcă în jurul ţărilor noastre s-a dat atunci o mare bătălie diplomatică.
Într-adevăr, de la început, Austria ridică pretenţii asupra Ardealului, Ţării Româneşti şi
asupra Moldovei. Argumentele diplomaţilor austriaci cată a se întemeia pe aşa-numitele drepturi
istorice ale Ungariei. Acest stat fusese - cum ştiţi - refăcut de ei chiar în timpul războiului şi pus sub
coroana arhiducelui Iosif, fiul împăratului (la 7 decembrie 1687). Habsburgii revendicau acum toate
acele ţări, care aparţinuseră altă dată coroanei Ungariei. Între acestea, ei socoteau atît Ardealul cît şi
Ţările Române. Ardelenii au opus acestei concepţii argumentul că Transilvania n-a aparţinut
niciodată regatului maghiar în Evul Mediu, ci alcătuia un stat aparte, care a fost numai unit cu acest
regat (Compares regi, sed libera). 46
Domnii moldoveni şi munteni, simţind primejdia, au temperat zelul polono-fil sau austro-fil
al unora dintre familiile boiereşti ferindu-se, ei înşişi, a cădea sub bănuiala necredinţei.
Brîncoveanu, îndeosebi, îşi dă seama de necesitatea pentru ambele principate ca turcii să nu iasă cu
totul zdrobiţi din război, fiindcă atunci austriacă şi polonii şi-ar fi împins hotarele lor pînă la Dunăre
şi Marea Neagră. De aci o întreagă operă de sabotaj diplomatic, politic, economic şi chiar militar, pe
care el se sileşte să-l extindă şi în Moldova împotriva polonilor. Aşa se explică acea complicată
acţiune dusă de el în anul 1690 şi care se încheie cu bătălia de la Zărneşti şi tot astfel
surprinzătoarea campanie a lui Duculeţ - prin Hatmanul Antioh Jora - împotriva trupelor polone din
Moldova.
Cîtă dreptate a avut Brîncoveanu sfătuind pe Duculeţ să atace pe poloni se vede dintr-o
scrisoare a mareşalului polon Lubomirski, din 2 februarie 1689. Formula minimală a pretenţiilor
polone era (în afară de Cameniţa) „Moldova de la Iaşi în sus, după cum ar poseda-o acum.” 47 V-am
spus şi într-o prelegere trecută, că polonii imitau astfel pe austriaci care doreau să discute pacea pe
46 V. Papacostea, Cursul din 1938-1939, p. 425.
47 Hurmuzaki, V, p. 219.