Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a VIII-a
INSUCCESUL PRIMEI EXPEDIŢII A LUI SOBIESCHI. ŞERBAN SE ORIENTEAZĂ CĂTRE AUSTRIACI.
Aţi văzut în ultima prelegere că patronajul lui Sobieschi n-a purtat noroc nici moldovenilor,
nici cazacilor şi era pe punctul să compromită şi situaţia lui Şerban Cantacuzino. Acesta reuşi să se
salveze prin propriile lui mijloace. Pe de o parte, prin înarmările serioase ce făcuse şi prin hotărîrea
de a rezista cu armele eventualei încercări de mazilire; pe de altă parte, prin mijloacele băneşti pe
care în astfel de împrejurări el ştie să le pună în lucrare pe lîngă demnitarii turci. Mult aşteptata
campanie polonă - cerută în repetate rînduri de Şerban - începu pe la jumătatea lui august 1684.
Proiectul lui Sobieschi era să înainteze pînă în Ţara Românească şi, sprijinit pe munteni, să
treacă Dunărea. Dar el nu reuşi să adune cu poloni şi cu lituani decît vreo 18.000 de oameni. La
aceştia se adăugau cazacii, cărora agenţii papali şi Curtea polonă le refăcu moralul (după păţania din
Bugeac), prin sume importante de bani şi stofe frumos colorate, de care aceşti sălbateci erau mari
iubitori. Ajunşi la Nistru, polonii întîmpinară o vreme grea, cu ploi mari şi cu inundaţii. Apele
crescute şi atacurile tătarilor ţinură în loc oastea polonă. Pierderile fură foarte mari.
Cînd, la finele lui octombrie, îşi făcură apariţia de cealaltă parte a Nistrului turcii (cu
seraschierul Soliman şi cu Dumitraşco Cantacuzino), Sobieschi nu mai avea o oaste în stare a primi
lupta; renunţă la expediţie şi se întoarse la Varşovia, dînd promisiunea că în primăvară va relua
campania. Sfîrşitul lamentabil al campaniei polone produse consternare în cercurile Ligii. Se temură
toţi să nu se piardă şi poziţia din Muntenia (aşa cum se pierduse cea din Moldova prin instalarea lui
Dumitraşco Cantacuzino) fie prin mazilirea lui Şerban, fie prin renunţarea lui la alianţa cu creştinii.
Totuşi voievodul muntean continuă politica începută. Socoti însă să stea mai rezervat faţă de
poloni, pînă ce aceştia vor dovedi o mai mare putere de acţiune.
În consecinţă, îşi îndreptă privirile către austriaci, care lucrau, în orice caz, mai metodic. Şi
aceştia aveau un proiect de ofensivă în care erau cuprinse cele trei ţări. Dintr-un document publicat
de I. C. Filitti 74 se vede că pe la finele lui noiembrie, un sol al domnului muntean era deja în drum
spre Viena. Din spusele acestui sol, se vede zbuciumul sufletesc în care se afla încă, la această dată,
Şerban Cantacuzino din pricina ameninţării turceşti.
Rivalitatea polono-austriacă pentru stăpînirea ţărilor române. Dar proiectul de ofensivă al
austriacilor stîrnea nemulţumirea polonilor, care nutreau speranţe de stăpînire - după victorie - în
tustrele principate. (Şi aci politica lor se inspira din proiectele de odinioară ale lui Zamoiski.)
Este interesant conflictul celor două puteri, prin silinţa ce-şi dau de a dovedi „drepturile” lor
istorice asupra ţărilor noastre. Austriacii arată că Ardealul şi Muntenia li se cuvin, fiindcă au
aparţinut în trecut coroanei ungare.
Demnă de subliniat este, în această împrejurare, rezistenţa ardelenilor. Ei se opun tendinţelor
austriace şi informează pe regele polon că niciodată în vechime Ardealul n-a aparţinut Ungariei ci
a fost numai unit cu acest regat (Compars regi sed libera).
Nu mai puţin, tendinţele de anexiune ale regelui polon au căpătat din partea diplomaţiei
papale un răspuns care ne arată buna situaţie internaţională pe care Şerban Cantacuzino reuşise să o
creeze statului muntean. Polonii, făcînd eroarea de a compara, situaţia Ţării Româneşti cu a
Dalmaţiei (pe care austriacii făgăduiseră s-o lase la încheierea păcii veneţienilor), Buonvisi
răspunde că în cazul Ţării Româneşti nu este vorba de o provincie, ci de un principe care domneşte
şi care nu trebuie să-şi piardă tronul prin creştini, pe care el vrea să-i ajute, cîştigîndu-şi totodată
independenţa pentru sine. 75
Curînd se văzu însă că Austria are - în forme mai ipocrite - tendinţe tot atît de primejdioase.
În primăvara anului 1685, un sol al împăratului, călugărul iezuit Antide Dunod, fu trimis în
Ardeal şi în Ţara Românească. El ceru celor doi domni să se desfacă făţiş de turci şi să alcătuiască
împreună o confederaţie sub protectorat german şi sub autoritatea regelui Ungariei („regele legitim
74 I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. II, p. 148.
75 V. Zaborovschi, op. cit., p. 68.