Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

al celor doi principi şi al celor două principate”). Li se mai cerea ambilor domni să rînduiască
deplină libertate comercială între ţările lor, egalitatea vămilor, ajutorul reciproc militar în caz de
primejdie, să nu încheie tratate unul fără învoiala celuilalt şi să se apropie cît mai mult prin
înrudirea eventuală a celor două familii. 76
Şerban Cantacuzino - amintindu-şi de păţania moldovenilor - ceru, înainte de încheierea
oricărui tratat, ca oştirile austriace să cuprindă întîi Timişoara, pentru a nu mai avea pe turci în
coaste; era şi un mod de a amîna încheierea tratatului propus. În 26 aprilie 1685 Dunod comunică
generalului Schulz să pornească asupra Timişoarei şi după ce va cuceri această cetate, să treacă în
Muntenia, unde în 8 zile Şerban va ridica - împreună cu sîrbii şi bulgarii - circa 50.000 de oameni,
cu ajutorul cărora vor putea înainta pînă la Constantinopol. Tot Şerban îşi lua şi sarcina facerii
podului peste Dunăre.
Iezuitul - judecind după acest document - pare a fi fost realmente impresionat de persoana şi
cuvîntul lui Şerban Vodă, dar nu mai puţin, desigur, şi de posibilităţile militare ale munteanului. 77
Şerban Cantacuzino încearcă să unifice acţiunea politică a celor trei Principate. Dar
austriacii nu veniră, iar polonii slăbiţi şi oarecum supăraţi, stătură pe loc. Şerban şi Apafi trebuiră să
se acomodeze şi ei. Între timp, similitudinea situaţiilor îi apropie din nou pe aceşti doi principi.
Agerul voievod muntean îşi dădu seama că şi unul şi altul au a se teme în mod egal şi de turci şi de
creştini. Ca şi Mihai Viteazul, el văzu că între cele trei imperialisme (turcesc, polon şi austriac) -
care adesea se neutralizau unul pe altul - era loc pentru un puternic bloc politic alcătuit din Ţara
Românească, Ardealul şi Moldova. (Cît de cutezătoare erau gîndurile domnului muntean în direcţia
acestei confederaţii în marginile vechii Dacii, vom căuta să lămurim într-o prelegere viitoare.)
Lăsînd impresia că se întemeiază pe sugestiile lui Antide Dunod, Şerban propuse voievodului
ardelean, printr-o solie compusă din Matei Cantacuzino, Barbu Milescu şi Vintilă Corbeanu, o
alianţă „veşnică” în scopul de a se apăra reciproc. Şerban se obligă să renunţe în viitor la sprijinirea
lui Csáki (adversar al lui Apafi). Ambii se obligau să se informeze reciproc despre orice primejdie
le-ar veni fie de la turci, fie de la creştini. Unul altuia îşi promit adăpost, dacă nevoia i-ar sili să-şi
părăsească ţara. Tratatul se încheie la Făgăraş la 1 iunie 1685. 78
Asigurat spre Ardeal, Şerban îşi îndreaptă privirile asupra Moldovei. Aci domnea acum
Dumitraşcu Cantacuzino, rudă a sa, însă, cum ştiţi, devotat turcilor.
Împotriva acestuia Şerban nutrea o veche ură. Văzînd că polonii nu sînt în stare să-l scoată,
găsi un prilej potrivit să se amestece în afacerile Moldovei. După cum v-am spus într-o prelegere
trecută, Şerban Vodă adăpostise în Ţara Românească pe clucerul Constantin Cantemir, unul dintre
cei mai populari boieri din Ţara de Jos şi un întreg partid al „Josenilor” răzvrătiţi împotriva lui Duca
Vodă; cumpărînd pe Seraschierul Soliman-Ainegi, el obţinu mazilirea lui Dumitraşcu Cantacuzino
şi căftănirea lui Cantemir.
Cronicarul ne spune că a „giurat Cantemir că din cuvîntul lui nu va ieşi, ce-i va porunci pe
voie i-a face toate” şi îndeosebi că „nu va fi potrivnic creştinilor.” 79 Alegerea era într-adevăr foarte
bună. Cantemir era un bătrîn soldat, iubitor de ţară, viteaz şi conştiincios; el servise, în tinereţea sa,
în cavaleria polonă şi la curtea munteană. Se distinsese mai ales în războaiele dintre poloni şi
suedezi. După o viaţă de aventuri militare remarcabile, se întoarse în ţară unde ocupă dregătorii
importante. Fu repede remarcat de turci pentru experienţa şi vitejia sa, mai ales în timpul expediţiei
pentru cucerirea Cameniţei. 80
Polonii, pe care Şerban îi întreţinea mereu cu asigurări de devotament şi cu ştiri folositoare
despre mişcările tătarilor 81 priviră cu încredere pe domnul muntean şi nu-i stingheriră amestecul în
76
I. Duldner, în Archiv des Vereines für Siebenbürgischen Landeskunde, vol. XXII, XXX, 1891, 1901.
77
Monumenta Comitialia Transylvaniae, XVIII, p. 331-332.
78
Engel, Geschichte der Walachey, p. 331 - 332.
79
Neculce, ed. Kogălniceanu, II, p. 227.
80
Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1924, p. 13-15.
81 I. Moga, op. cit., p. 170-171.