Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a III-a
Am schiţat în ultima prelegere portretul lui Şerban Cantacuzino spunînd că este nevoie de
acesta pentru a ne da seama în ce măsură elementul personal influenţează cariera lui politică. Aţi
văzut că avem de-a face cu o personalitate care se va adapta cu greu acelei politici de echilibru şi
tampon pentru care era mai bine aşternut Duca Vodă. Copilăria umilită adăugase lui Duca toate
acele elemente de supleţe pe care o astfel de politică le cerea. Pe cîtă vreme un temperament ca al
lui Şerban se depăşea pe sine şi depăşea condiţiile mizere în care trebuia să domnească. Astăzi cînd
intrăm mai adînc în obiectul cursului nostru, vă veţi da seama că personalitatea lui era sortită să
săvîrşească acte mari; împrejurările şi condiţiile obiective comprimau însă acest destin.
Cel dintîi capitol în cercetarea politicii sale externe îl formează relaţiile cu Ardealul; se impun
cercetării noastre în ordine cronologică. Cunoaşteţi vechimea legăturilor politice dintre Moldova,
Muntenia şi Ardeal. Un contact sufletesc mai bine precizat apare pe vremea lui Mihai Viteazul
(legăturile ierarhice dintre Mitropolia Ardealului şi aceea a Ungro-Vlahiei). Legăturile dinainte de
Mihai Viteazul sînt mai mult de caracter politic. De data aceasta, în vremea lui Şerban Cantacuzino,
înregistrăm un spor în aceste raporturi sufleteşti cu Ardealul, dar cu rezonanţe şi în viaţa politică.
Într-adevăr, Şerban Cantacuzino aparţine unei generaţii luminate care a avut conştiinţa unităţii
etnice a românilor din Muntenia, Moldova şi Ardeal. Moştenitor al unei frumoase biblioteci 25
înconjurat de o strălucită curte intelectuală, umanistă, nu vom exagera deloc socotindu-l şi pe el
avînd conştiinţa acestei unităţi. Dealtfel, fratele său mai mic şi colaboratorul său apropiat, Stolnicul
Cantacuzino, are meritul de a fi dat o expresie minunată - ca şi Miron Costin în Moldova - acestei
conştiinţe: „... iar noi românii suntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, din care Ulpiu
Traian au aşezat aice în urma lui Decebal, după ce de tot l-au supus şi l-au pierdut, însă români
înţeleg nu numai ceştia de aici, ci şi din Ardeal care încă mai neaoşi sînt şi moldovenii, şi toţi cîţi şi
într-altă parte se află şi în această limbă, măcar fie cevaşi mai osebită în nişte cuvinte de
amestecătura altor limbi, cum s-au zis mai sus, iar tot unii sunt, că dacă pre aceştia cum zic, tot
români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură.”
Este foarte firească deci presupunerea că şi domnul să fi avut această concepţie despre
unitatea neamului românesc. În al doilea rînd, să nu uităm că Şerban Vodă pribegise prin Ardeal şi
putuse cunoaşte de aproape pe fraţii noştri de acolo. Iată că unele împrejurări dureroase din viaţa
poporului nostru din Ardeal în acea vreme vin să confirme presupunerea de mai sus asupra
interesului duhovnicesc pe care acest voievod l-a purtat românilor din Ardeal. Este vorba de
persecuţiile la care propaganda calvină supune pe românii din Ardeal. Această persecuţie de
caracter religios - la care se asociază însuşi voievodul Ardealului, Mihail Apafi - ascundea însă şi
unele resentimente de rasă ∗ care dovedesc că încă de pe atunci ungurii încep să aibă în Ardeal
conştiinţa inferiorităţii lor numerice faţă de români şi deci şi a şubrezeniei stăpînirii lor politice în
această provincie. Voievodul maghiar însuşi, cu prilejul unei călătorii remarcă cu îngrijorare că
„românimea este o naţie de tot spornică iar ungurimea şi săşimea din zi în zi se împuţinează” 26 şi că
„pe ungurimea aceea puţină, nu peste mult timp sau o vor desnaţionaliza sau o vor nimici.” Această
stare de spirit îl face pe Apafi să ia unele măsuri de apărare a naţiunii maghiare împotriva unui
proces de a cărui fatalitate se temea. Hotărăşte, între altele, ca „locurile locuite şi biruite de la
început de unguri, sub grea pedeapsă şi ameninţare nicicum şi niciodată să nu le poată înstrăina
românii din mîinile ungurilor, nici ungurii să nu aibă dreptul de a le vinde de veci.”
Recrudescenţa persecuţiilor religioase din vremea lui Apafi, patima şi cruzimea cîrmuitorilor
calvini maghiari nu ne surprind. Resentimentele lui Apafi împotriva românilor erau desigur
împărtăşite de o mare parte a nobilimii maghiare din Ardeal şi a clerului în primul rînd. Dealtfel,
25 Del Chiaro, op. cit., p. 124.
∗ În cîteva rînduri vom întîlni, pe parcursul acestei ediţii, folosirea de către Victor Papacostea a noţiunii de rasă.
Contextul arată în mod clar că totdeauna istoricul înţelegea prin el noţiunea de popor. Aşa cum se precizează şi în
studiul introductiv, Victor Papacostea a avut, pe tot parcursul activităţii sale de om de ştiinţă şi profesor, o atitudine net
ostilă oricăror discriminări rasiale (n.n. - C.P.D.).
26 Hurmuzaki, XV, p. 1363.