Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

ezista atacului şi începură o retragere dureroasă, cu mari pierderi. În cursul acestei retrageri se
produse ruptură între cazaci şi moldoveni - ceea ce mări dezastrul. Vom vorbi de episoadele mai
însemnate ale acestei tragedii la capitolul respectiv din istoria Moldovei. Aci vă rog să reţineţi două
fapte: absenţa polonilor şi disperarea fără margini a lui Petriceicu, care se va retrage apoi în Polonia,
apăsat de răspunderea nenorocirilor care au lovit Moldova în urma insuccesului (vezi detalii la
Istoria Moldovei).
Iată faptul dureros, menit însă a deschide ochii lui Şerban Cantacuzino. El va rămîne
credincios ideilor sale anti-turceşti şi va milita necontenit pentru cauza creştinătăţii, dar îşi va
acomoda procedeele şi metoda politică şi mai mult după realităţi.
Pregătirile de luptă ale lui Şerban. Apelul la poloni. Dintr-un document publicat în
Hurmuzaki, 69 se vede că Şerban făcuse să se ştie în Polonia că „ha vesse risoluto di scuoter il giogo
ottomano”; precaut însă, el aşteaptă să vadă pe poloni mişcîndu-se cu forţe militare suficiente.
Concomitent se duc tratative şi cu principele Ardealului, Apafi. Diplomatul catolic Pallavicini
îşi dă foarte bine seama de prudenţa munteanului şi ardeleanului: „aceşti ultimi doi principi vor să
vadă întîi ce întorsătură iau lucrurile şi după acestea se vor acomoda.”
În vremea aceasta, Sobieschi reflecta la marele său proiect de invazie către Dunăre; întîrzia
însă punerea lui în practică. La 14 iunie, Şerban Cantacuzino stăruie din nou - împreună cu
Petriceicu Vodă - ca armatele polone să pornească grabnic spre ţările române, deoarece turcii
începuseră a-l bănui şi se temea să nu-şi piardă domnia. Ofensiva polonă era cu atît mai necesară cu
cît tocmai începuse pe frontul Ungariei campania lui Carol de Lorena. În ziua de 17 iunie armatele
austriace cuceriră Visegradul şi, trecînd Dunărea, luară drumul Pestei. La 4 iulie Carol de Lorena
înştiinţează pe Sobieschi de hotărîrea sa de a asedia Buda, însă adaugă că această campanie n-ar
putea da rezultatele dorite dacă armata polonă nu va porni îndată prin Moldova şi Muntenia către
Dunăre, conform proiectului pe care regele polon însuşi îl întocmise.
La o intervenţie a veneţianului Morosini, tot în scopul de a grăbi marşul armatelor polone,
Sobieschi dezvălui acestuia întreg planul său: oştile polone vor cuceri Moldova şi Muntenia (cu
cetăţile dunărene) şi se vor uni cu cele imperiale după ce acestea vor fi luat Buda şi Timişoara.
Unite vor merge la Salonic, de unde, alcătuind o flotă, vor înainta asupra Constantinopolului.
Perspectiva acestor cuceriri ridică însă problema împărţirii lor între cei doi aliaţi. Îndeosebi
soarta viitoare a Principatelor române începe a-i preocupa şi pe unii şi pe alţii. Dar Sobieschi nu mai
pornea. Din această pricină situaţia lui Şerban Cantacuzino devenea din ce în ce mai rea. Făcuse
pregătiri militare însemnate, dusese şi mijlocise tratative, se purtase arogant cu turcii, într-un cuvînt
se demascase.
Iată ce ne spun principalele izvoare narative în legătură cu pregătirile de luptă pentru
neatîrnare ce face Şerban Vodă după întoarcerea de la asediul Vienei. Începem cu Del Chiaro:
„întors din război (de la Viena), Şerban Cantacuzino găsi ţara în ordine şi din învăţămintele culese
din cele văzute, atît de la turci cît şi de la nemţi, se hotărî a pune în aplicare grandiosul său plan
politic. Strînse pe cheltuiala sa vreo 40.000 sîrbi şi bulgari, viteji şi războinici, care, cu toată
supuşenia turcească, făceau deseori atacuri contra lor. Îi ţinea afară de ţară, gata la primul semnal.
Pentru întreţinerea acestei armate, Şerban, ca să nu puie noi biruri pe ţară, recurse la următorul
mijloc: tributul se trimetea Porţii escortat de soldaţi de ai ţării pînă la Dunăre, de unde se întorceau
cu chitanţă de primire din partea turcilor însărcinaţi să ducă tributul pînă la locul destinat. În drum
spre Adrianopol, haiducii sîrbi plătiţi de Şerban atacau convoiul şi-l prădau de pungile cu bani.
Repetîndu-se acest sistem, turcii ameninţau pe Şerban, dar acesta răspundea răspicat că orice s-ar
întîmpla pe teritoriul turcesc priveşte numai Poarta Otomană. Turcii veniţi la Bucureşti pentru a
cere lămuriri în această privinţă au plecat atît de înspăimîntaţi de Şerban care răcnea la ei, că nu se
prea zoreau a mai veni la Bucureşti. Pe cînd înainte agalele se îmbulzeau a veni în ţară cu diverse
treburi din partea Porţii, ştiind că voievozii sînt darnici, şi nu se întorceau cu mîinile goale, sub
Şerban lucrurile s-au schimbat. Odată fiind nevoie de a se trimite un ordin la Bucureşti pentru a
69 Hurmuzaki, IX, 1, p. 311-312, 24.II.1684.