Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Şi Pseudo Nicolae Costin pomeneşte de furia turcilor împotriva lui Racoviţă: „Şi aşa, în
scurtă vreme, au venit de la Tighina Iusuf Aga cu vreo 600 de spahii şi cu un capegiu împărătesc,
fără veste, şi l-au rădicat pe Mihai Vodă din scaun, şi cu mare mînie şi grabă l-au cuprins.
Pseudo Nicolae Costin dă pentru mazilire, data de vineri 14 octombrie 1710, care, bineînţeles
este greşită. Avem un raport din Bender, din 10 noiembrie 1709, de la curtea regelui suedez, care dă
data de 8 noiembrie 1709. Este publicat în colecţia Hurmuzaki, VI, p. 371.
În privinţa cauzelor care au determinat mazilirea şi condiţiile în care ea s-a făcut, vă semnalez
raportul ambasadorului francez Fériol către Ludovic al XIV-lea, din 22 noiembrie 1709.
În acest interesant raport se spune că Mihai Racoviţă a fost adus la Constantinopol „în fiare,
din pricina înţelegerii sale cu ţarul, după cum a arătat regele Suediei”.
Teama moldovenilor că turcii vor face ţara paşalîc. Mazilirea lui Racoviţă şi zvonul că va
reveni Antioh Cantemir, aruncă mare îngrijorare în rîndurile partidului Cupăreştilor. O seamă dintre
membrii acestui partid, în frunte cu Dediul Spătarul - socrul domnului - şi cu Manolache Ruset,
vornicul Ţării de sus, au fugit în Polonia îndată ce aflară de sosirea capegiului. După aceştia, „încă
nepornit Mihai Vodă, au fugit şi Iordachi Ruset… matca tuturor răutăţilor...” Aceşti pribegi s-au
aşezat la Sneatin, în apropierea frontierei.
Teama lor s-a dovedit curînd a fi îndreptăţită într-o oarecare măsură, căci, îndată ce au aflat
de mazilirea lui Racoviţă, boierii pribegi în Muntenia, între care cei mai mulţi erau partizanii
Cantemireştilor („s-au şi bucurat cu nădejde că este domn Antioh Vodă”), trecură în Moldova şi
„fără nici o poruncă au şi început a prindere şi a legare şi a batere pre oamenii lui Mihai Vodă...”
Persecuţiile se îndreaptă mai cu sete împotriva neamurilor lui Iordachi Ruset. Apoi, au mers la Iaşi
„dîrzi şi sumeţi”, aşteptînd „din ceas în ceas” să le vină cărţi de la Antioh Cantemir. Dar nu le venea
nimic. Mai mult: un agă împărătesc sosit din Constantinopol pentru a ancheta încălcarea frontierei
de către ruşi şi de către oamenii lui Turculeţ, întrebat de boieri „să le spună pre cine vor să pună
domn aice, n-au ştiut nimic să le spuie”. Întîrzierea măreşte teama boierilor şi dă naştere la tot felul
de presupuneri. Se temeau mai ales ca nu cumva mazilirea lui Racoviţă sub acuzarea de trădare („cu
nume de hainlîc”) să nu se răsfrîngă asupra ţării, şi turcii, furioşi cum erau, să transforme Moldova
în paşalîc: „Strîns-au toată boierimea atuncea la Iaşi şi au intrat în mare grijă, să nu pue de la Poartă
pre un paşă sau să mai vie să mai ieie niscaiva boieri la Poartă.” 145
Este interesant cum, în acele ceasuri de grea cumpănă, boierimea Moldovei a alergat la sfatul
lui Constantin Brîncoveanu: „Repezit-au deodată cu rugăminte la Constantin Basarab Vodă, domnul
muntenesc, să-i sfătuiască la grija lor, şi mai ales să le facă ştire ce ar fi întîrzierea domniei de la
Poartă, de nu se aude nimic.” 146
Apelul la sfatul lui Brîncoveanu este confirmat şi de Neculce. 147 În răspunsul său, domnul
muntean caută să liniştească spiritele. Totodată, le scrise că „de cele rele ce socotesc ei nu-i nici de
unele, că aşa are el veste de la Capi-Chihăiele lui...”. Cum vedeţi, în momentele grele, solidaritatea
politică a celor două ţări surori funcţiona destul de bine. Brîncoveanu - întemeiat pe faimosul lui
serviciu de curieri - le-a comunicat moldovenilor că nu este vorba de transformarea Moldovei în
paşalîc.
PRIMA DOMNIE A LUI NICOLAE MAVROCORDAT
(17 noiembrie 1709 - noiembrie 1710)
Venirea în tronul Moldovei a lui Nicolae Mavrocordat prezintă o însemnătate cu totul
deosebită. Este prima oară cînd turcii ne trimit ca domn un funcţionar al Imperiului. Într-adevăr,
Nicolae Mavrocordat nu era numai un străin, un „grec ţarigrădean” - în felul căruia se mai văzuseră
pe tronurile ţărilor noastre - ci era un om de încredere al Seraiului, un membru al corpului
145 Neculce, p. 294.
146 Pseudo Nicolae Costin, p. 71.
147 Neculce, p. 294.