Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Viena „dacă Şerban Vodă Cantacuzino (ce se ajunsese cu împăratul Leopold) n-ar fi ajutat, dînd
Vizirului nădejdi cum că are înştiinţare că nemţii vor să dea cetatea, şi cu alte nădejdi ce da
Vizirului, cu azi, cu mîine, prelungindu-l să nu strice cetatea şi să nu piardă în zadar oaste, pînă ce
au sosit leşii în ajutor cu Sobieschi craiul lor...” 57
Această mărturie de familie n-ar avea mare preţ dacă nu aţi fi văzut reieşind din actele
timpului rolul însemnat pe care Şerban l-a avut la salvarea Vienei. Dealtfel, acest rol este mărturisit
cîţiva ani mai tîrziu (în 29 febr. 1688) de unul dintre curtenii lui Leopold, anume groful de
Waldstein într-o scrisoare păstrată şi reprodusă în „Genealogie.” Arătînd sentimentele sale de
admiraţie pentru principele român, Waldstein spune: „această osîrdie nu-mi este particulară, ci este
aceea ce toţi cei buni creştini o au, încă de cînd noi am auzit de acele frumoase fapte ce Măria Ta ai
făcut în vremea înconjurării Vienei, de cînd ai întors a lor slobozire. Măria Ta eşti vrednic de ai
cîştigat dragostea de obşte prin lucrările ce ai făcut pentru folosinţa creştinătăţii, prin bunele cugete,
ce hrăneşti în inima ta.” Sufleteşte, Şerban Cantacuzino ne apare deci cîştigat pentru cruciadă încă
de sub zidurile Vienei; el o practică chiar pe cont propriu, înfruntînd riscuri mari, după cum aţi
văzut.
Şi acum, un ultim detaliu în legătură cu participarea lui Şerban la acest asediu. În pădurea de
la Gotterhölzl, unde avusese tabăra, domnul român a ridicat o cruce mare, de stejar, în amintirea
zbuciumului şi străduinţelor sale întru Christos. Descoperită de o fată venită după lemne, ea a fost
păstrată de vienezi cu iubire şi evlavie. Şincai, în volumul III al scrierii sale (la pag. 211), vorbind
despre această relicvă spune:
„Crucea despre care scrisei, pînă astăzi se ţine în curtea Episcopului din Viena Austriei,
dimpreună cu icoana preacuratei Fecioarei Maria a Maicei Domnului nostru Iisus Christos care o au
dus din Blaj după răposarea arhiereului Petru Pavel Aron din Bistra; şi crucea este înaltă de 17
picioare sau urme matematiceşti.”
Cu privire la această cruce, s-au exprimat în istoriografia română păreri deosebite.
Astfel, d-l N. Iorga, în Istoria Românilor 58 (ca şi în unele lucrări mai vechi) spune:
„…el (Şerban Vodă) trebuia să aibă un loc unde să se închine şi astfel a pus să se ridice acea
cruce, care, cu un antimis deasupra, permitea, după datinile noastre, celebrarea liturghiei. Catolicii
găsiră apoi acest semn al creştinităţii şi astfel se scrie legenda domnului creştin care ar fi cutezat să
înfrunte urgia stăpînilor săi, scoţînd, sfidător, înainte dovada simpatiilor sale.”
Părerea d-lui V. Zaborovschi este că această cruce „n-a făcut parte dintr-un altar de
campanie.” În lucrarea pe care v-am citat-o, d-sa observă că „un altar are o masă pe care se află o
cruce relativ mică, pe cînd aceasta avea caracter de monument. Ea putea servi însă ca să păstreze
caracterul sacru al locului unde fusese altarul şi se cîntase liturghia, dar din inscripţia latinească se
vede că, în gîndul lui Şerban crucea de stejar voia să arate sentimentele creştine ale domnului
român, să amintească atitudinea lui din tabără şi în acelaşi timp să apere de pîngărire locul unde se
rugase el şi oştenii săi în timpul campaniei lui Cara-Mustafa.” Într-adevăr, inscripţia săpată de
Şerban Cantacuzino nu lasă nici o îndoială asupra caracterului acestui monument.
Acum, după ce aţi urmărit pas cu pas acţiunea ocultă dusă de domnul român sub zidurile
Vienei în sprijinul cauzei creştine, veţi putea citi în rîndurile acestei inscripţii - şi mai ales printre
rînduri - mărturisirea acelui spirit cruciat, care va însufleţi de aci înainte politica lui Şerban
Cantacuzino.
Iată inscripţia:
„Crucis exaltatio est conservatio mundi
Crux decor Ecclesiae
Crux est custodia regum
Crux confirmatio fidelium
Crux gloria angelorum
Et vulnus demonum.”
57
N. Iorga, Genealogia Cantacuzinilor, Bucureşti, 1902. p. 212-213.
57 bis
Ibidem, p. 248.
58
N. Iorga, Istoria Românilor, vol. VI. p. 344.
57bis