Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a X-a
ŞERBAN CANTACUZINO VOIEVOD ŞI SUVERAN AL TUTUROR ORTODOCŞILOR
CREŞTINI
ŞERBAN CANTACUZINO ŞI IDEEA BIZANTINĂ
Aţi văzut în prelegerea trecută modul fericit în care s-a desfăşurat campania germană din
Ungaria în decursul anilor 1685 şi 1686. După căderea Budei şi a Seghedinului, Ungaria este
aproape în întregime eliberată. Totodată, suzeranitatea otomană în Ardeal, ca şi în Ţara Românească
primi o grea lovitură prin aceste victorii.
În cercurile catolice, ca şi în cele austriace, entuziasmul era mare; începu a se vorbi din nou
de atacul asupra Constantinopolului şi de izgonirea turcilor din Europa. Acum îşi deschide drum
vechea idee - cultivată de propaganda catolică încă din veacul al XVI-lea - a unei răscoale generale
a popoarelor din Peninsula Balcanică împotriva turcilor. 95 Omul cel mai indicat pentru a conduce o
astfel de întreprindere era, pentru toţi cunoscătorii treburilor orientale, Şerban Cantacuzino, domnul
Ţării Româneşti. Îi revenea, astfel, un rol pe care la finele veacului al XVI-lea îl avusese Mihai
Viteazul.
Am arătat că îndată după întoarcerea de la asediul Vienei, Şerban puse bazele unui nucleu de
armată în vederea participării active la cruciadă. Acest nucleu era alcătuit, după cum ne-o spun
izvoarele, în mare parte din balcanici, cu deosebire sîrbi şi bulgari. Se pare că nu lipseau şi unele
elemente meridionale: greci, epiroţi, arnăuţi etc.
După cum aţi văzut din citatele făcute, parte din aceste bande erau ţinute de Şerban în Ţară, în
regiunea muntoasă, parte prin văile Balcanilor, în aşteptarea semnalului de luptă. Că Şerban
Cantacuzino se pregătea de mult pentru o mişcare în Balcani, am văzut-o şi din păstrarea la curtea
munteană a lui Gheorghe Brancovici, şeful prezumtiv al mişcării naţionale sîrbeşti. Acesta va lucra
pentru răscoală îndată ce înaintarea germană în bazinul Dunării o va îngădui. Dealtfel, legăturile lui
Şerban cu lumea balcanică sînt după 1686 foarte strînse. Ţara şi curtea munteană sînt pline de
refugiaţi. În afară de expatriarhul Dionisie - om cu mare influenţă în rîndurile clerului grec - se mai
găseau în Muntenia şi episcopul Sofiei şi episcopul catolic de la Nicopole, Antonio Ştefani. Cu
Arsenie patriarhul sîrb al Ipekului încă ţinea legătură, iar, între fruntaşii clerului atonit, avea, de
asemenea, devotaţi, ca acel vestit arhimandrit Isaia, care va servi domnului în misiunile către Ruşi.
Este în afară de orice îndoială că în toată ortodoxia, numele lui Şerban Cantacuzino şi
strălucirea pe care el o dăduse acestui nume, trezea mari speranţe de viitor. Căci nu trebuie să uitaţi:
ideea bizantină - ideea de restaurare a împărăţiei de răsărit nu murise. Hrănită de visători politici
şi de scriitori, ea reînvia ori de cîte ori împrejurările politice lăsau să se întrevadă posibilitatea
izgonirii turcilor din Europa. Pămîntul Principatelor noastre îndeosebi, priise acestei mari tradiţii.
Pe acest pămînt, viaţa Bizanţului de altă dată se păstrase şi se continua. An de an ea îmbrăca aspecte
tot mai autentice. Curtea voievozilor, de la Radu Mihnea şi pînă la Vasile Lupu, demonstrează cît
era de dominantă în spiritul strămoşilor noştri (în prima jumătate a veacului al XVII-lea) ideea că
sîntem un fragment al împărăţiei de Răsărit rămas în afara atotputerniciei şi influenţei Islamului
politic şi religios.
Nu este de mirare deci că au apărut din timp în timp oameni care au socotit ţările noastre o
bază politică şi religioasă pentru năzuinţa de reconstituire a împărăţiei dispărute.
În acest sens se poate vorbi, fireşte, de un imperialism ∗ românesc; el se exprimă pe teren
spiritual şi religios încă din vremea lui Neagoe Basarab, iar pe teren politic şi militar încă din anii
domniei lui Mihai Viteazul. (Sub Vasile Lupu trăim - pe teren spiritual - unul din cele mai strălucite
momente ale acestor tendinţe imperialiste.) Dar chiar unii domni mai mărunţi ne apar atraşi de
95 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 41-59.
∗ Prin „imperialism românesc,”, Victor Papacostea înţelegea politica afirmării însuşirilor creatoare ale poporului
român şi nu accepţiunea care se dă astăzi acestui termen. Elocvente în acest sens sînt nu numai paginile cursului de faţă,
ci şi studiile sale despre istoria învăţămîntului şi a culturii româneşti (n.ed. - C. P. D.).