Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a IX-a
Lupta lui Brîncoveanu şi a lui Duculeţ împotriva lui Antioh Cantemir. Mazilirea lui Antioh.
V-am înfăţişat în ultima prelegere urmările fericite pe care le-a avut în Moldova tratatul de pace de
la Carlowitz. Prin prevederile acestei păci, a încetat pentru Moldova una dintre cele mai triste
perioade ale istoriei ei. Trupele polone au evacuat cetăţile ce ocupau în partea de nord a ţării
(Hotinul, Suceava, Cernăuţi, Neamţu). O altă binefacere a fost trecerea Cameniţei şi a Podoliei din
mîinile turcilor în ale polonilor. Vă amitiţi cîte necazuri au avut moldovenii - vreme de 22 de ani, cît
au stăpînit turcii această cetate - pentru a asigura drumul Cameniţei şi aprovizionările ei. Din pricina
acestei cetăţi, turcii - şi mai ales tătarii - îşi făceau mereu drum prin ţară; în felul acesta provocau
reacţiunea polonilor, care organizau şi ei trupe uşoare de penetraţie (podghiazuri), care, sub
pretextul urmăririi turcilor, călcau şi jefuiau ţara pînă la Iaşi şi mai departe. În aceste împrejurări,
tătarii întinseseră sălaşurile lor, pe nesimţite, pînă aproape de Chişinău, ba mai ocupaseră şi ţinutul
Orheiului. Antioh obţinu, cum aţi văzut, un firman pentru scoaterea tătarilor din aceste părţi şi altul
pentru evacuarea hoardei Nogai din Bugeac şi pentru trimiterea acesteia la Don. Astfel, prin pacea
de la Carlowitz, Moldova a cîştigat şi într-o parte şi într-alta. Aţi văzut apoi măsurile înţelepte luate
de Antioh Vodă pentru repopularea ţării, pentru refacerea vieţii economice, a satelor şi oraşelor,
pentru întoarcerea pribegilor. În scurt, aţi văzut Moldova păşind, după această pace, pe un drum de
refacere şi consolidare politică.
Poziţia din ce în ce mai fermă a Cantemireştilor, atît la Poartă cît şi înlăuntrul ţării, nu era pe
placul lui Constantin Brîncoveanu. Plecarea lui Dimitrie Cantemir la Constantinopol - curînd după
căsătoria lui cu Casandra Cantacuzino, în 1700 - îl punea pe gînduri. Se pare că, într-adevăr,
Dimitrie Cantemir aspira la tronul Ţării Româneşti. 55 Prin căsătoria cu fiica lui Şerban Cantacuzino,
el devenise şi mai primejdios. Întîi, fiindcă urmaşii fostului domn muntean considerau pe
Brîncoveanu ca pe un uzurpator al dreptului lor şi în al doilea rînd, fiindcă soţia lui Dimitrie
Cantemir era în curent cu tratativele purtate de Brîncoveanu cu austriacii.
„...s-a umplut de grijă şi de frică că-1 va pîrî; pentru că ştia Doamna lui, din Ţara Ungurească,
toate tainele ce avea Brîncoveanu Vodă cu nemţii.”
Temîndu-se de Dimitrie „să nu-l smintească din domnie, cu prietenul său, Cerkez Mehmet
Paşa, cu Cuciuc Imbrihor Musaipul împăratului...” domnul muntean îşi luă măsurile sale. Reîncepu
şi el lupta pentru scoaterea lui Antioh din domnia Moldovei. Curînd însă îşi dădu seama că scăpînd
de Antioh, lucra indirect pentru Duculeţ care, retras la Constantinopol, uneltea, de asemenea, pentru
recăpătarea tronului. Dar Brîncoveanu nu îl mai vroia pe fostul său ginere (vă amintiţi că Maria,
soţia lui Duculeţ, murise de ciumă curînd după mazilia soţului ei); iată ce spune în această privinţă
cronicarul: „...Brîncoveanu Vodă se sfătui mult cu unchii lui, cu Constantin Stolnicul şi cu spătarul
Mihai, cum ar face să se poată mîntui de Cantemireşti, ca să nu vie la vreo primejdie cu Constantin
Duca Vodă, să-l cheltuiască, să-l scoată din domnie; nefiindu-i ginere, îl urîse, şi zicea că, cînd îi
era ginere şi nu-l asculta, dar acum dacă va eşi la domnie, nici l-ar băga sama”.
Realitatea istorică nu este chiar aşa cum o înfăţişează Neculce; Constantin Brîncoveanu nu
mai putea avea simpatie pentru omuleţul în sprijinul carierii căruia nu jertfise numai sume mari de
bani, dar şi pe cel mai iubit copil al său. Apoi, cu mijloacele lui de informaţie, domnul muntean ştia
desigur cît era de detestat Duculeţ în Moldova.
Trebuie să vă spun că în vremea aceasta, Constantin Duca ţinea casă mare la Stambul (avea
un palat frumos pe ţărmul mării) şi cultiva relaţii întinse tocmai în vederea recăpătării tronului
Moldovei. Avu prilej să găzduiască astfel pe contele Oettingen, ambasadorul german faţă de care
turcii dezvoltau o atenţie cu totul deosebită. Într-un raport al ambasadorului francez De Feriol către
Ludovic al XlV-lea din 26 februarie 1700, 56 citim: „Caftanele cu care fu îmbrăcat el (ambasadorul
german) şi compania lui erau prin excepţie de ceea ce se făcea obicinuit, blănite cu blană de cacom.
La audienţa ce i se dădu se făcu înaintea lui plata ienicerilor, şi grajdiul întreg al padişahului, cu
55 Neculce, ed. Kogălniceanu, II, p. 258.
56 Hurmuzaki, Supl. I., p. 349.