Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a XII-a
PRIMA DOMNIE A LUI MIHAI RACOVIŢĂ (23 septembrie 1703-23 februarie 1705)
Domn pămîntean. începuturile domniei. V-am înfăţişat în ultimele două prelegeri lupta
dramatică ce s-a dat în vara anului 1703 pentru înlăturarea lui Constantin Duca din domnia
Moldovei. Sincer sau nu, această luptă s-a dat în numele unei idei: revenirea la domni pămînteni,
înlăturarea domnilor străini.
Cronicarii pun accentul pe calitatea de autohton a noului domn; Mihai Racoviţă este înfăţişat
ca tip reprezentativ al boierimii pămîntene: „...neam de boier vechiu moldovean…” spune Neculce;
„neam vechi din boieri de ţară... arăta către patria sa dragoste” adaugă Amiras, iar Pseudo Nicolae
Costin scrie că în arzul partidei care susţinea pe Racoviţă boierii au scris negru pe alb: „să le dea
domn ţării dintre dînşii, că s-au săturat de domni străini”.
Să precizăm acum datele urcării pe tron a noului principe.
Domnia lui Constantin Duca încetează în ziua de 26 iunie cînd începe căimăcămia logofătului
Ioan Buhuş. Din pricina tulburărilor militare din Ţarigrad - care au dus la depunerea şi apoi la
uciderea sultanului Mustafa - soluţionarea succesiunii la tronul moldovean a fost tărăgănată.
Cronica atribuită lui Nicolae Costin afirmă că investitura lui Mihai Racoviţă a avut loc în ziua de 23
septembrie 1703. Mai aproape de adevărata dată ni se pare un raport veneţian din 12 septembrie, în
care se spun următoarele: „Noul principe al Moldovei, anume Mihai Vodă, a sărutat poala
sultanului şi i s-a dat voie să plece în Moldova. Audienţa a avut-o în minunata grădină zisă Sarai
Bamu, care se află la capătul seraiului, deasupra mării.” 94
Deci Mihail Racoviţă a fost căftănit în primele zile ale lunii septembrie. Au urmat apoi
cunoscutele peripeţii ale luptei duse pentru depunerea lui Duculeţ, aşa încît intrarea în Iaşi, la
domnie, are loc abia în 19 noiembrie 1703. 95 Iată cum şi-a întocmit Mihai Vodă curtea: Antioh Jora,
logofăt; Iordachi Ruset, vornic al Ţării de jos; Lupu Bogdan, vornic în Ţara de sus; Lupu Costaki,
hatman; Manolachi Ruset, postelnic; Ilie Frige-Vacă, spătar; Mavrodin, paharnic; Paladi, vistiernic;
Dumitraşco Ursachi, stolnic şi pe fratele său Dumitraşco Racoviţă, vel comis. Despre personalitatea
noului domn ştim relativ puţine lucruri. Fusese spătar sub Antioh, care îl preţuia. Chiar după ce a
murit soţia lui (Safta Cantemir, sora lui Antioh şi Dimitrie), Racoviţă a fost păstrat şi mai departe în
boierie.
Sînt două izvoare de care trebuie să ţineţi seama pentru această domnie: cronica lui Neculce
şi cronica zisă a lui Neculaie Muste. Primul nu este destul de obiectiv, fiindcă a fost un credincios al
Cantemireştilor şi urgisit de Racoviţă; al doilea - Muste - este prea laudativ. Să le citiţi pe ambele şi
veţi face foarte uşor o medie între ele.
Muste spune că „...dintîiaş dată s-au arătat cu fire blîndă către toţi şi fără nici o mîndrie”. Un
fapt asupra căruia insistă este bucuria boierilor că a încetat atmosfera de teroare în care domnise
Duculeţ: „Şi dintre boieri nimeni nu era în prepus, sau în vre-o grijă, ce era pace şi linişte între toţi”.
Sau „cari dintre boieri n-au încăput la boierie, pe toţi îi avea la cinste şi aveau trecere”. Din întregul
cronicii lui Neculaie Muste se desprinde caracterul patriarhal, democratic, pe care l-a avut la început
domnia lui Mihai Vodă Racoviţă. „Şi domnia Ţara cu cumpăt bun, şi la judecată foarte cu dreptate
şi nimănui nu-i era poprită uşa; ce care cu treabă sau nevoie ar fi avut, nu numai boieri, ce şi din cei
proşti, prea lesne intra de-şi isprăvia lucrurile lor; tutulor le zicea pre nume şi judecata o cerea foarte
cu de-amănuntul”.
Aspectul acesta patriarhal şi democrat al domniei lui Racoviţă irită pe un om ca Neculce, care
aparţinea vechii boierimi, dornică să-şi ţină rangul, să-şi apere privilegiile în faţa tendinţelor
nivelatoare ale străinilor. El vede în regimul lui Racoviţă - la dreptul vorbind al Cupăreştilor şi
neamurilor lor - un regim de degradare a Curţii şi a bunelor tradiţii. Este atitudinea din toate
vremurile şi de oriunde a vechilor artistocraţii faţă de transformările pe care le impune înrîurirea
metecilor. Iată cum judecă Neculce: „Cineşi de capul lui cum vrea, aşa făcea. Şi slugile lui cele din
94 Hurmuzaki, IX, p. 203.
95 Pseudo Nicolae Costin, p. 51.