Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a XI-a
În ultima parte a prelegerii trecute, v-am arătat că pe cînd Leopold arăta lui Şerban
Cantacuzino un drum de glorie şi mărire peste Dunăre, ca „general” al unei răscoale a popoarelor
balcanice (în folosul cui, nu se spunea!) - la Viena se punea la cale reînvierea statului maghiar
medieval. Acestui stat îi reveneau, după concepţia cercurilor vieneze, şi Principatele române. Aţi
văzut însă că Şerban, om de realităţi, nu înţelegea să părăsească sub nici o formă baza carpatică a
carierei şi acţiunii sale politice. Dimpotrivă, el înţelege s-o consolideze. Aceasta se vede din cererile
pe care le face împăratului cu toată fermitatea, îndată ce simte primejdia. El opune ideii de stat
maghiar, concepţia unei monarhii româneşti, care să cuprindă atît Muntenia cît şi Moldova.
Revendică, la rîndu-i, pe baza dreptului istoric toate acele teritorii care s-au înstrăinat din trupul
Ţării Româneşti şi cere să i se garanteze, în schimbul ajutorului său, desfacerea de turci.
Iată acum articolele cele mai însemnate ale tratatului pe care împăratul îl trimite voievodului:
1. „Toate cîte de la turci se vor lua şi se vor şti că din bătrîni au fost ale Ţării Româneşti, se
vor întoarce şi ţării se vor uni.”
La articolul 4 se spune: „cînd va fi să se facă pace cu turcii, într-acea tocmeală a păcii, se va
face aşezarea Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei, ca să nu mai rămîie sub stăpînirea turcească.”
Iar la articolul 5 se confirmă că: „Urmarea domniei Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, casei
Cantacuzineşti va fi, pînă oricine dintr-înşii va trăi...” În restul articolelor se dau domnului asigurări
de libertate, făgăduindu-i-se un ajutor de 6.000 ostaşi unguri şi germani, şi adăpost la Sibiu pentru
caz de primejdie.
În schimbul acestor „privileghiuri” se cerea lui Şerban să dea „în toţi anii” un tribut de 75.000
lei, „iar alt nimic niciodată.” Pentru primii 2 ani, aceşti bani se vor plăti în proviant pe care muntenii
trebuiau să îl depoziteze la Craiova şi Strehaia „pentru că spre aceste părţi va fi pornirea oştilor
împărăteşti.”
Şerban Cantacuzino refuză să închine ţara germanilor. Odată cu transmiterea acestui proiect
de tratat, austriacii trimiseră lui Şerban şi o serie de deziderate, privind colaborarea militară şi
obligaţiile domnului român în vederea campaniei peste Dunăre. Dar nici de data aceasta, Şerban
Cantacuzino nu se legă. El întocmi un răspuns în care accepta principial - cu neînsemnate
modificări - toate cererile austriace, dar puse o „condiţiune sau apendicea,” care anula în fond
înţelegerea. În această „apendicea” se spunea că cererile germane se vor împlini numai „cînd
obştescul vrăjmaş de-ajuns va fi înfrînt şi ne vom încredinţa că este într-atît ruşinat, încît să nu poată
mai departe prăpădi şi pustii cu totul aceste mult asuprite ţări pe care ei prea lesne le pot călca şi
stinge; mai ales tătarii, despre ale cărora părţi, după starea ţărilor de acum, avînd ei let cîmp şi
intrarea slobodă, fără nici o zăticnire, nicăierea, şi spre a lor împiedicare, aceste sărace şi slabe ţări
nu pot singure, mai ales cu mînă slabă, a se apăra...”
Refuzînd în felul acesta legătura propusă de împărat, Şerban se angaja pe un drum primejdios.
Germanii erau în plin triumf, iar către turci nu se mai putea întoarce. Curtea munteană trăi în
primăvara anului 1688 zile dramatice, în aşteptarea reacţiei austriace. Fără a pierde vremea, Şerban
reia vechea sa tactică, de a paraliza imperialismul habsburgic prin cel polon. De data aceasta, în
afară de poloni, putea dispune şi de ruşi, care aderaseră şi ei, cum ştiţi, la lupta contra turcilor.
Aceeaşi tactică fu adoptată şi de moldoveni.
Astfel, în iulie 1688, Stolnicul Cantacuzino, în numele muntenilor şi Miron Costin într-al
moldovenilor, arătară hatmanului Iablonovski că îndată ce oştile polone vor năvăli, cele două
principate se vor supune regelui. Se pare că aşteptau dintr-un moment într-altul invazia trupelor
germane, de vreme ce apelul către generalul polon are accente disperate: „dar repede căci afacerea
este pierdută.” 103
Că Şerban nu se înşela asupra intenţiilor austriace, o vedem din încheierea raportului secret
întocmit de călugărul Del Monte. Acesta nu se sfieşte a sugera cercurilor iezuite din jurul lui
103 3
Hurmuzaki, Supl. II , p. 176-178.