Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Prelegerea a XIV-a
În ultima prelegere am arătat care sînt urmările în Moldova, ale victoriei creştinilor de la
Viena. Aţi văzut că izbînda creştinilor la Viena este un semnal de răscoală pentru moldoveni şi
pentru cazaci. Dealtfel, din vastul proiect de cruciadă, deocamdată cu atît s-a ales papalitatea: cu
mişcarea moldovenilor sub Petriceicu şi cu mişcarea cazacilor lui Kuniţchi.
Să urmărim mişcarea către obiectivul minimal al Moldovei: cucerirea Bugeacului. întocmai
cum Şerban Cantacuzino urmărea într-o primă etapă, cucerirea raialelor, la fel şi această mişcare din
Moldova, urmărea evacuarea turco-tătarilor din Bugeac şi cucerirea Tighinei, Chiliei şi Cetăţii
Albe.
V-am spus rîndul trecut că greşit este înfăţişat Petriceicu ca un instrument al expansiunii
politice polone către Dunărea de Jos. V-am spus că ceea ce însufleţeşte pe Petriceicu nu e idealul
politic şi economic polon, ci un ideal autohton, moldovean, care însufleţeşte pe toţi voievozii de
seamă, pînă la Dimitrie Cantemir. (În înţelegerea acestuia cu Petru cel Mare, ideea de refacere a
integrităţii teritoriale a Moldovei este un punct esenţial.)
Să continuăm urmărirea mişcării lui Petriceicu, să vedem cum a evoluat ea. Veţi vedea
confirmîndu-se aspectul pe care l-am anunţat, de mişcare naţională. Boierimea aceasta este un fel
de cavalerie în jurul lui Petriceicu; aminteşte fronda aceea din Oltenia, ostile mehedinţenilor lui
Radu Mihnea. Petriceicu îşi recrutează elemente pentru mişcarea împotriva lui Duca şi a turcilor din
regiunile Sorocei şi ale Lăpuşnei, vechea vatră a frondei moldovene. (Boierimea acestor regiuni
aminteşte, prin spiritul ei insurect, faimoasele „oşti mehedinţene,” care au luptat decenii de-a rîndul,
apărînd Ţara Românească împotriva grecismului.
Aţi văzut că la apelul lui Petriceicu către ţară, moldovenii răspund la început cu ezitare; apoi,
convingîndu-se de valoarea ei naţională, ei răspund cu entuziasm: „Oamenii veniau întîi cu sila, iară
apoi alergau de bună voie.” Clucerul Cantemir, unul dintre factorii principali ai rezistenţei
autohtone impotriva lui Duca Vodă, nu a putut răspunde acestei chemări; refugiat în Ţara
Românească îndată după plecarea lui Duca spre Viena, el se scuză că trebuie să aştepte sosirea lui
Şerban. Dar ca să nu fie acuzat de indiferenţă faţă de o atare mişcare, trimite pe ginerele său Lupu
cu un număr de boieri.
Răsculaţii coborîră pe Prut pînă la Iepureni (lîngă Huşi), strîngînd oaste. Alături de cazaci, se
ridicară sorocenii, orheienii şi lăpuşnenii. Merg către Bugeac, către Tighina. Prima luptă are loc pe
Nistru. Iali-Agasi, comandantul ţărmului pontic (şeful militar al întregului Bugeac) este înfrînt şi
ucis, Tighina este arsă. Îîn legătură cu acestea, s-a păstrat o interesantă scrisoare-raport, trimisă la 7
decembrie (stil nou) de Kunicki către Potocki, castelanul Cracoviei; cazacul vesteşte că în această
primă luptă „au căzut 100.000 tătari” (Kunicki, şeful cazacilor, era un soldat cu veleităţi politice:
urmărea să devină hatmanul Ucrainei prin poloni. De aceea scrie el acest raport pretenţios către
Potocki. Dar cifra aceasta de 100.000 de cadavre - din prima ciocnire dintre moldoveni şi tătari -
este, desigur, exagerată.)
Interesantă este scena politică care are loc înainte de bătălie între cazaci şi moldoveni:
„înainte de ciocnirea cu tătarii, moldovenii au jurat credinţă regelui republicei polone şi cazacilor,
iar aceştia, la rîndul lor, au făcut şi ei jurămînt moldovenilor.” Se pare că moldovenii s-au purtat
eroic. Kunicki nu se poate opri de a mărturisi: „Moldovenii s-au dovedit oameni care merită toată
încrederea, bătîndu-se vitejeşte şi luînd parte însemnată atît la biruinţă cît şi la pradă.”
După această luptă cîmpul fiind liber, răsculaţii se reped asupra sălaşelor tătăreşti şi le distrug,
omorînd copii, bătrîni, femei; iau şi pradă multă. Regiunea aceasta era o foarte bogată regiune
agricolă, bine organizată de turci pentru a le servi ca principal depozit de aprovizionare. Kunicki,
care se pare că are şi cunoştinţe geo-economice, laudă bogăţia aceasta a Bugeacului: „plin peste
măsură de grîu, orz şi mei, cu adevărat rivalul Egiptului şi grînarul Constantinopolului.” Dar toată
afacerea s-a terminat… tot căzăceşte. A doua zi după victorie, cazacii au căzut în debandadă şi
jafuri. (Jaful scădea valoarea militară a cazacilor. Numai aşa se explică cum sosirea Hanului i-a
surprins risipiţi.) Cazacii şi moldovenii s-au retras cu tabăra mobilă (tabără închisă cu care); în felul
acesta, au rezistat atacurilor tătarilor.