Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Şerban, la rîndul său, vorbeşte de criza grea prin care trece ortodoxia (între persecuţia
turcească şi presiunea catolicismului), cere oşti pentru evacuarea Bugeacului şi a ţărmului dunărean.
Arată că şi el pregăteşte o armată de 30.000 de oameni pe care ar putea s-o ridice la 70.000 dacă
ruşii vor coborî la Dunăre. Prin venirea ruşilor şi ridicarea celorlalţi creştini, crede că oastea care ar
lupta împotriva paginilor ar putea ajunge pînă la 300.000 de oameni.
Isaia insistă asupra primejdiei catolice. Ruşii răspund lui Şerban, trimiţînd pe un anume
Dementie Tomin. Lui Isaia (care vorbise de presiunile Austriei asupra lui Şerban) i se dădu o
scrisoare în care domnul muntean şi asociaţii săi sînt încurajaţi la rezistenţă: „Vom avea grijă de
voi... să nu vă legaţi şi acte de supunere să nu faceţi şi să nu săvîrşiţi făgăduieli şi jurăminte de
supunere, ci gătindu-vă tu cu ai tăi, cît şi cu alte oştiri creştine, să vii contra Crîmului...” 105
Din cele ce v-am spus mai sus, trebuie să reţineţi cu deosebire faptul că ruşii (care la data
aceea nu aveau încă gînduri asupra Constantinopolului şi făceau o politică mai mult locală) au fost
foarte impresionaţi de solidaritatea ortodoxă din jurul lui Şerban. De aceea îl numesc ei „voievod şi
suveran al tuturor ortodocşilor creştini.”
Dimitrie Cantemir, care a cunoscut de aproape treburile politice ruseşti, vorbind de tratativele
lui Şerban cu ţarii Moscovei, spune: „Şerban Cantacuzino... a făcut strînsă confederaţie cu Ioan şi
Petru, ţarii Rusiei, şi a obţinut de la aceştia promisiunea că, după ce va fi cucerit Constantinopolul,
îl vor declara împărat al grecilor, ca pe unul ce descinde din familia imperială a Cantacuzinilor.” 106
Într-un raport din 1702, diplomatul austriac Marsigli, scrie împăratului: „... da un prete greco mi e
stato communicato il concerto del fu Serbano Voivoda di Valachia, col Czar di Moscovia per
introdurlo all’imperio greco servendosi, dell mezzo di lei armi per facilitarlo.” 107 Şi Neculce
cunoaşte o atare făgăduinţă, căci spune în cronica sa: „gîndul şi gătirea lui Şerban Vodă era să fie el
împărat în Ţarigrad.” 108 Din nenorocire, Isaia, la întoarcerea sa din Rusia, fu prins la Braşov şi dus
la Viena, dîndu-se astfel pe faţă proiectele lui Şerban cu ruşii.
Reacţia germanilor. Presiune militară. Şerban constrîns să se închine. Moartea domnului.
Austriacii se deciseră să acţioneze faţă de munteni, ca altădată împotriva ardelenilor. Sarcina
aceasta fu dată - spre norocul tuturor - generalului Veterani, un soldat viteaz şi fin diplomat. El
cucereşte Orşova şi pătrunde în Oltenia, anunţînd că merge spre Braşov. Fireşte, făcea o
demonstraţie de forţă; sub presiunea trupelor, Viena voia să facă pe Şerban să cedeze.
Într-adevăr, intrarea trupelor germane în ţară făcu impresie la Bucureşti. Turcii, care
cunoşteau tratativele lui Şerban cu împăratul, puteau crede că intrarea lui Veterani în ţară era în
înţelegere cu domnul. Se temură toţi de represaliile tătăreşti sau turceşti. Situaţia era agravată încă
printr-o răscoală care izbucnise în sînul populaţiei dunărene dintre Belgrad şi Orşova, şi la care se
spunea că au participat şi trupe muntene. Pentru a nu fi bănuit, Şerban execută 40 de supuşi ai săi,
căpetenii ale răscoalei. Pe de altă parte, trimite pe Constantin Brîncoveanu, mare logofăt, în tabăra
lui Veterani, pentru a-l convinge pe acesta să se retragă din ţară spre a nu da pricină tătarilor să
năvălească. Tînărul diplomat muntean, atît de cunoscut pentru natura sa aleasă şi un deosebit simţ
politic, găsi în Veterani un om plin de înţelegere şi curtoazie. Legară chiar o frumoasă prietenie
(una vera et honorata amicitia). 109
Marşul n-a putut fi oprit, însă s-a desfăşurat într-o ordine desăvîrşită. La Cîmpulung, Veterani
se opri. Şerban trimise din nou pe Brîncoveanu, însoţit de data aceasta de fratele său Mihai
Cantacuzino şi de ginerele său Bălăceanu. Ei aduceau lui Veterani, odată cu un bogat dar personal,
proiectul privitor la cartiruire. Domnul făgăduia întreţinere pentru 12 regimente, 4.200 taleri lunar şi
o ambasadă formată din rudele cele mai apropiate, care să meargă la Viena să închine ţara
împăratului.
105 V. Zaborovski, op. cit., p. 121.
106 D. Cantemir, Istoria Imperiului otoman, II, p. 506.
107 Hurmuzaki, Fragmente, III, p. 384.
108 Neculce, ed. Kogălniceanu, II, p. 227.
109 V. Zaborovschi, op. cit., p. 195.