Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

Noi Şerban Cantacuzino, din graţia lui Dumnezeu, principe al Ţării Româneşti, Domn şi
Ereditar al ei pentru totdeauna etc.
Am ridicat această cruce în locul acela unde în toate zilele să se cinstească de toţi oamenii,
întru vecinică pomenirea noastră şi a alor noştri, pe vremea cînd vizirul Cara Mustafa Paşa asediase
Viena din Austria de Jos, în 1 sept. 1683. Cititorule, adu-ţi aminte că vei muri.” 59
Data inscripţiei, 1 septembrie 1683, arată, de asemenea, că acest monument a fost ridicat
tîrziu, către sfîrşitul asediului, şi nu la începutul lui, ca altar pentru rugăciune. Viena rezistase 52
zile, tabăra turcească era în plină anarhie, străbătută de demoralizare, ameninţată de foamete, iar
curierii vesteau mereu apropierea polonilor. Sfîrşitul acestei campanii se putea prevede, deci, la
începutul acelei toamne. În acele stări sufleteşti, în aşteptarea deznodămîntului pe care-l bănuia
fericit pentru creştini, Şerban Vodă înalţă această cruce, ca mărturie şi amintire a devoţiunii sale, în
acele zile grele pentru creştinătatea întreagă.
Dintr-un document publicat de d-l I. C. Filitti 60 se vede că Şerban Cantacuzino era dispus -
dacă ar fi avut siguranţa că oştile creştine vor exploata cu energie victoria - să treacă pe faţă de
partea germanilor. Dacă n-a făcut lucrul acesta, este fiindcă şi-a dat seama - el care înlesnea atîtea
legături şi corespondenţe - de şubrezenia tovărăşiei dintre poloni şi germani. A urmat deci, ca şi
ceilalţi voievozi, pe Cara Mustafa, în retragere, aşteptînd să vadă cum vor evolua evenimentele.
Zilele acestei retrageri au fost însă zile de îngrijorare pentru Şerban Vodă. Furia răzbunătoare
a lui Cara Mustafa - care-şi dădea seama de „trădările” colaboratorilor săi - nu mai cunoştea
margini. Bănuielile lui cad rînd pe rînd asupra lui Ibrahim, asupra lui Tököly, asupra Hanului. Iată
cum ne înfăţişează cronicarul moldovean frămîntarea sufletească prin care trecea în timpul retragerii
Şerban Cantacuzino (cînd se credea bănuit de Marele Vizir):
„Stînd Vizirul la Buda, nice pre Domnii acestor ţări nu-i lăsa să-şi vie în ţările sale, ce şi pre
Duca Vodă şi pre Şerban Vodă îi ţinea cu oamenii lor acolo. Deci, Şerban Vodă sfătuia pre Duca
Vodă ca să dea bani, să-şi facă isprava să-i slobozească, el n-au vrut să dea, zicînd că el nu va face
obiceiu, că noi cînd venim în oaste, suntem datori să aducem plocon Vizirului, iar cînd ne întoarcem
den oaste, ne îmbracă cu caftan şi suntem slobozi să mergem în ţările noastre; iar Şerban Vodă
zicea, noi sau vom agiunge să venim cu turcii în oaste sau ba, ci să dăm ce vom da, să scăpăm mai
curînd.” 61
Nu mai puţin pentru promovarea ideii de cruciadă, acţiunea românilor la Viena şi a lui Şerban
Cantacuzino a însemnat un pas mare mai departe. Domnul muntean şi-a cîştigat, lui şi ţării, un loc
de onoare în ochii contemporanilor. Va fi socotit mereu de aci înainte ca un pion sigur, verificat în
proiectele de cruciadă. Atît de mult creşte poziţia lui şi a ţării încît, după cum veţi vedea, în
prelegerea viitoare, se va vorbi de el în cercurile diplomatice ale timpului ca de un prinţ de sine
stătător, ca de un aliat chiar. Iar cînd această idee, aparţinînd mai mult veacului al XVI-lea, că ţările
noastre pot trece (ca nişte simple provincii) din stăpînirea turcilor într-aceea a vreunuia dintre
statele creştine va reapare în pretenţia polonilor (îmbătaţi de victorie) de a anexa Muntenia, li se va
răspunde (din cercuri papale!) că Muntenia nu este o provincie, ci un stat, iar principele ei un
asociat al marii întreprinderi (vezi mai departe).
Într-adevăr, odată desfăcut de Cara Mustafa şi reîntors în ţară, Şerban Cantacuzino va începe
o serioasă activitate diplomatică şi militară în sprijinul ideii de cruciadă. Despre această acţiune
creştină şi despre ţelurile urmărite de Şerban în cadrul ei vom vorbi în prelegerile viitoare.
24 februarie 1939
59
Magazin Istoric, V, p. 79; Engel, Geschickte der Walachey, p. 326.
60
I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, II, Bucureşti, 1913-1914., p. 140-141 (Extras din Revista Catolică).
61
Magazin Istoric, III, p. 42.