artć + societate / arts + society #38, 2011 20 lei / 11 €, 14 USD - idea

ecunoaøte ca legitim (nici nu avea de ce sæ recunoascæ unul fantoøæ
atunci, iar acum se øi vede cît era de fantomatic, simplu ecou pe un ecran
…). Mæcar cæ nu altundeva decît în fafla unui tribunal. Care însæ nu a
fost nici Marea Adunare Naflionalæ, „în fafla“ cæreia disculparea pe care
el o reclama n-a putut avea loc øi nici n-a avut (iar noi, spectatorii de
azi, ca simplu public de cinema, nu putem pretinde, oricît de metaforic
ori reparator-simbolic, sæ fim aøa ceva). Ci în fafla Istoriei…, despre care
însæ nu-i decît cea mai convenflionalæ, mai platæ, mai øtearsæ øi uzatæ figuræ
de stil sæ spui cæ s-ar constitui în „tribunal“. De aceea, mi se pare cæ
singurul „tribunal“, aici, nu poate fi decît acela al privirii înseøi; iar acest
tribunal, al judecæflii politico-scopice per se, se cheamæ îndeobøte øi generic-filosofic,
de fapt estetico-politic: teatru – øi, mai exact, tragedie… Cæci
dacæ genul discursiv-literar al narafliunii lui Ujicæ este cel „autobiografic“
(memoriile, jurnalul etc.), acela estetic-dramatic al filmului e totuøi tragedia:
protagonistul e pe scenæ, într-o reprezentaflie discursivæ øi niøte
acfliuni care mimeazæ øi povestesc, adicæ (re)prezintæ, împrejurærile
destinale în care s-a produs hybris-ul… Dupæ care spectatorii, care-l væd
venind, øi øtiu ori sînt conøtienfli de ce atrage dupæ sine, væd petrecîndu-se
nenorocirea, aflæ cæ pedeapsa a venit øi ea øi se îngrozesc de oroarea
a ce s-a întîmplat (phóbos), dar nu færæ a resimfli, pe de altæ parte,
øi compasiune pentru soarta eroului (éleos)… Øi tofli se-ntorc, fiecare
la treburile lui zilnice, „purificafli“…
Formula gæsitæ de cineast în tratamentul materialului sæu primar, o înscenare
fictivæ cu ajutorul lui, care însæ îi întæreøte calitatea øi adeværul
de document istoric, este, într-adevær, simplæ øi profundæ, iar asta øi este
ceea ce o face sæ cadæ peste adeværul lucrurilor însele, aøa cum stau ele,
atunci cînd adeværul lor e læsat sæ se manifeste de la sine. Acesta e øi motivul
pentru care un film mai læmuritor politic despre Ceauøescu øi „ceauøism“,
care sæ scape atît de remarcabil de riscurile ideologizærii (de orice
fel), e greu de închipuit. Øi e departe de mine gîndul de a sugera cæ lumina
pe care el o aruncæ asupra fenomenului, sau mai curînd pe care o
aratæ ca venind din el, stræluminînd de aici, ar fi una blîndæ ori benignæ;
ori complezentæ în vreun fel. Dimpotrivæ. Cæci tocmai fiind o asemenea
„autobiografie“ a dictatorului, compusæ din chiar „propria“ lui arhivæ
de imagini documentare despre el însuøi, filmul e totodatæ øi autografie
spectacularæ a dictaturii. Adicæ revelare – inteligibilæ nemijlocit vizual –
a ce e de væzut atunci cînd privim (la) „povestea“ lui ca film, deci øi la
istoria înscrisæ în memoria vizualæ a dictaturii (memorie estetico-politicæ
înscrisæ în materialitatea fotosensibilæ a suportului obiectiv al acestei memorii).
Aøadar, cînd toate acestea se aflæ remarcate în vizualizarea de
(la) sine a autofenomenalizærii lor legate, solidar. Vasæzicæ, în imanenfla
scena
concretizatæ de perceptibilitatea autoficfliunii ei totale, datæ, complet vizibil,
færæ secret, spre vedere în propriile ei imagini de(spre) sine… „Autoficfliune“,
fiindcæ, în afaræ de procedeul filmului, de ideea lui øi, desigur,
de visul politico-naflional al lui Ceauøescu – naflional-comunismul, pe care
tocmai îl putem vedea, øi încæ foarte bine –, nimic nu e fictiv în toate
imaginile acestea, niciun moment. Spus, prin urmare, simplu øi epurat
la maxim: filmul nu este, riguros, decît remarca vizualæ a ce aratæ tot
materialul istorico-politic vizual pe care el îl reitereazæ, tocmai spre a fi
væzut.
Øi nu e vorba doar despre ce e de væzut în ceea ce aratæ filmul, cæci în
autorevelarea aceasta se dæ de væzut a fi implicat acolo, inextricabil, øi
un CINE: un subiect veritabil al relatærii acesteia presupus la persoana I.
Iar aici avem, în fond, de-a face cu revelarea estetico-politicæ a „secretului
totalitar“…
Cine este acest „cine“? Ceauøescu, sigur, dar tot atît øi-un „noi“ (e tot persoana
I, plural – øi deopotrivæ colectiv). Care „noi“? „Noi, poporul“, evident.
„Poporul lui“, acela din „Ceá-ú-øés-cu øi po-pó-rul!“: el øi masele,
prezente obsesiv acolo, in imagini, în film øi-n „filmul“ lui din film, tot timpul.
El în raportul lui filmat cu acestea – e øi asta, în egalæ mæsuræ, obiect
tematic al privirii filmului. Dar, deopotrivæ – la fel de evident –, sîntem
implicafli øi noi: noi cei de azi, care privim filmul øi, totodatæ, prin
(inter)mediul lui putem privi, în sfîrøit, la ceea ce el ne aratæ. Într-un cuvînt,
noi, cei pe care filmul acesta „ne priveøte“, în toate sensurile. Cæci nu
trebuie scæpat din vedere nici straniul efect de ventrilocie pe care invenflia
înscenærii autobiografice îl creeazæ. Prin el, Ceauøescu (adicæ,
„Ceauøescu“ – protagonistul øi subiectul discursului (construit ca) autobiografic),
„ne vorbeøte“, se pare. Dar asta nu se poate petrece decît
sub condiflia unui dublu sens, dat simultan; condiflia exclusivæ sub care
aceastæ „vorbire“ autobiograficæ este posibilæ: el, dictatorul, ne vorbeøte
nouæ, iar noi, aøa, „sîntem vorbifli“, la rîndu-ne, de cætre „el“ – subiectul
„autobiografiei“ sale, pe care o urmærim øi la care, fiind încheiatæ, putem
astfel asista. „El“ nu ne (mai) poate vorbi decît exact în mæsura în care
el „ne“ povesteøte (istoria sa) – iar, astfel, deci, øi „pe noi“, nouæ înøine
(tocmai fiindcæ unii sîntem parte la istoria asta)… Øi asta este de fapt ceea
ce e pus el („el“), de film (adicæ de cineast), sæ facæ! Asta e deci ceea ce
Andrei Ujicæ ne face nouæ, spectatorilor filmului sæu. Ne spune, adicæ,
din spatele mæøtii-efigie numite „Ceauøescu“, figura sub care ne ræmîne
amintirea regimului incarnat de omul care a purtat numele, øi asta: „Spectatorule,
de te fabula narratur“…
Insistenfla cu care am tot subliniat factura vizualæ a sensului istorico-politic
livrat de film mai poate da de înfleles încæ ceva. Øi anume, cæ el restituie,
119