artć + societate / arts + society #38, 2011 20 lei / 11 €, 14 USD - idea

numærate cærfli øi articole, cum un agent „economic complet raflional“
care îøi „apropriazæ“ resursa unui bun comun poate decide, în baza unei
analize cost-beneficiu, cæ ea/el ar duce-o mai bine printr-o schimbare
a regulilor ce reglementeazæ resursele printr-un regim al proprietæflii comune,
în locul privatizærii ori al læsærii problemei alocærii în seama
guvernului. 23 Cu alte cuvinte, existenfla unui bun comun nu e legatæ în
mod necesar de forme noncapitaliste de sentiment øi comportament,
în rîndul membrilor comunitæflii respective. Jucætorii perfect raflionali care
nu s-au læsat prinøi în dilema prizonierului (cu alte cuvinte, cei care nu
au fost „înstræinafli unul de altul ori nu pot comunica efectiv“ 24 ) pot ajunge
la concluzia cæ, prin organizarea în comun a propriei aproprieri a resurselor,
beneficiul va fi maximizat ori, cel puflin, nu vor sfîrøi printr-o „tragedie
a bunurilor comune“.
Într-adevær, multe dintre exemplele de bunuri comune utilizate de
Ostrom øi de colaboratorii sæi sînt pærfli esenfliale ale sistemului capitalist,
de la pescæriile de homar din Maine øi agricultorii ce folosesc sisteme
de irigaflie în India øi pînæ la dezvoltatorii imobiliari care îøi apropriazæ în
mod obiønuit pînza freaticæ din sudul Californiei. Nu existæ nicio contradicflie
între înflelegerea acestor tipuri de bunuri comune øi bunul mers
al „pieflei“. Examinarea „principiilor de planificare ilustrate de institufliile de
duratæ CPR (Resurse în Proprietate Comunæ)“, pe care Ostrom le-a utilizat
de la începutul studiilor sale despre bunuri comune øi pînæ în prezent,
nu aratæ existenfla vreunui conflict inerent între bunuri comune øi
capitalism. De fapt, aceste principii par a fi genul de reguli ce sînt folosite
la întemeierea unei corporaflii. De exemplu, principiul (1) stipuleazæ:
„Indivizii ori gospodæriile care au dreptul de a retrage unitæfli de resurse
din CPR trebuie sæ fie în mod clar definifli(definite), ca øi graniflele CPRului
însuøi“; principiul (4) spune: „Controlorii care inspecteazæ activ condifliile
CPR-ului øi comportamentul apropriatorilor sînt ræspunzætori în
fafla apropriatorilor ori sînt apropriatorii înøiøi“. Aceste principii se bazeazæ
pe ideea cæ bunurile comune sînt o formæ de firmæ capitalistæ. 25 Principala
cerinflæ a unei asemenea firme e pur øi simplu ca acele „costuri
de tranzacflie“ – costuri pentru timpul øi efortul depus pentru: (1) „conceperea
øi acceptul noilor reguli“; (2) „adoptarea noilor strategii de apropriere“;
(3) „monitorizarea øi menflinerea unui sistem autoguvernat de
duratæ“ – sæ fie mai mici, pentru majoritatea apropriatorilor, decît beneficiile
lor, sau o estimare a acestora. 26 Astfel este reafirmatæ analiza lui
R. H. Coase despre „natura firmei“. În 1960, acesta susflinuse cæ „într-un
sistem competitiv ar exista un optim al planificærii, deoarece o firmæ, acea
micæ societate planificatæ, poate sæ îøi continue existenfla doar cînd coordonarea
sa e susflinutæ la un cost mai mic decît cel ce ar fi obflinut prin
coordonarea unor tranzacflii pe piaflæ ori prin coordonarea efectuatæ de
altæ firmæ“. 27 Pentru a-l parafraza pe Coase, punînd „bunuri comune“ în
locul „planificærii“: „Pentru un sistem economic eficient e necesaræ nu doar
existenfla pieflelor, ci øi a zonelor [de bun comun] în cadrul organizafliilor
de dimensiuni corespunzætoare“. 28 În mod inevitabil, pentru Coase, ceea
ce determinæ combinaflia corectæ între piaflæ øi planificare e acel deus ex
machina al economiøtilor capitaliøti: concurenfla.
Apropriatorii bunurilor comune ale lui Ostrom (semantica e destinul sæu,
nu-i aøa!) nu se adunæ laolaltæ mulflumitæ unor sentimente de solidaritate
øi atracflie reciprocæ, ci datoritæ „capitalului social“. Ei sînt figurile teoretice
standard ale economiei neoclasice, cei care posedæ capital social.
182
Într-adevær, færæ acest amalgam je ne sais quoi, între capacitatea de a urma
regulile øi a le concepe, pe de o parte, øi capacitatea de a extinde încrederea
øi reciprocitatea cætre ceilalfli, pe de alta, nu ar mai exista deloc bunuri
comune. Toate ar fi prinse în dilema prizonierului, apropiindu-se iminent
de tragedia epuizærii resurselor. Modul în care se bazeazæ Ostrom
pe capitalul social (comunizarea în capitalism) pentru a læmuri comportamentul
comunitar face parte dintr-o tendinflæ între intelectualii capitaliøti,
de completare a neoliberalismului.
Aparentul triumf al neoliberalismului, cu scopul sæu de totalizare a
domniei capitalului, øi-a produs propria reacflie, øi anume convingerea
cæ anumite „bunuri comune“ sînt necesare capitalismului însuøi. Astfel,
nofliunea de „capital social“ øi importanfla „comunitæflii“ øi a „încrederii“
au apærut în prim-plan chiar în momentul aøa-zisului triumf al pieflei. 29
De fapt, acest triumf a dus la redescoperirea unui nivel social primordial
(discutat pentru prima datæ de David Hume, în Scoflia secolului al
optsprezecelea), anterior contractului øi „pieflei“, care le structureazæ pe
acestea, fiind un sine qua non al acumulærii capitaliste.
Aceøti prieteni ai capitalismului au dezvæluit cæ neoliberalismul e de fapt
cel mai aprig adversar al capitalismului, în special cînd nu e flinut sub control,
prin ameninflarea unei alternative. Capitalismul poate atinge, într-adevær,
atît teoretic, cît øi practic, ceea ce eu numesc „limita lui Midas“:
atunci cînd toate tranzacfliile urmæresc pura maximizare a profitului,
ignorînd complet regulile slab instituite ale schimbului echitabil, fiind în
consecinflæ suprasaturate de fraudæ øi înøelæciune. Cu alte cuvinte, individualismul
sælbatic. O asemenea stare generalizatæ pericliteazæ propria supraviefluire
a sistemului, un fapt ilustrat de crizele periodice produse de
generalizarea „lipsei de încredere“, încæ de la præbuøirea companiei britanice
South Sea Company în 1720, cînd sistemul a atins una dintre primele
sale limite Midas. Unii au speculat cæ aceastæ limitæ a fost din nou
atinsæ în aøa-zisa eræ „dot.com“ de la sfîrøitul anilor 1990, cînd administratorii
Enron øi Tyco (ca alfli mii) au avut grijæ mai degrabæ de valoarea
propriilor portofolii de acfliuni, decît de bunæstarea pe termen lung a corporafliilor
pe care le conduceau. Færæ îndoialæ, o limitæ Midas chiar mai
periculoasæ a fost atinsæ, din nou, odatæ cu criza creditelor ipotecare „subprimæ“
din 2007, care a dus la îngheflarea creditærii øi la recesiune mondialæ
în 2009. Epoca noastræ a dat naøtere la ceea ce am putea numi
creaturi oximoronice, capitaliøti moraliøti ori eticieni ai afacerilor, a cæror
meserie la modæ e deplîngerea „stærii lumii“ øi trasarea de noi reguli, cu
scopul de a genera încredere în rîndul executorilor testamentari ai capitalului.
Competiflia pînæ la gheare øi dinfli trebuie temperatæ, întrucît, dupæ
cum arætase David Hume cu mult timp în urmæ, înainte de a putea genera
contracte, promisiuni, relaflii de piaflæ øi toate celelalte mecanisme
autoconøtiente ale capitalismului, se impune cu necesitate un sens al interesului
comun: „Astfel, doi oameni trag la vîslele unei bærci prin
convenflie comunæ, în virtutea interesului comun, færæ vreo promisiune
ori vreun contract“. 30 Cu toate acestea, „interesul comun“ nu e un dat.
El trebuie cultivat øi se poate præbuøi în cazul existenflei unor diferenfle
majore între cele douæ pærfli din barcæ. Ei ar putea vîsli împreunæ, în modul
descris de Hume, dar dacæ unul ar urma sæ primeascæ o recompensæ
considerabilæ odatæ ajuns la mal, iar, dacæ celælalt nu s-ar alege cu nimic
pentru efortul depus, atunci s-ar putea ca acordul spontan sæ nu se reali-