artć + societate / arts + society #38, 2011 20 lei / 11 €, 14 USD - idea

cineva care vine din Liban îl întîlneøte poate chiar se simte ofensat, Farid e într-o
zonæ de delir øi de libertate maximæ a amestecului.
Din biografia pe care Mihalcea i-a schiflat-o lui Farid Fairuz, acesta se contureazæ
ca un personaj de crizæ øi în acelaøi timp imuabil, greu de încadrat într-un singur tipar,
dar îmbinînd perfect contradicfliile mai multora, la graniflele fluide dintre exotism
asumat, øtire globalistæ post 9–11, øamanism urban reinventat, satiræ socialæ øi
credinfle ancestrale niciodatæ complet dispærute. Biografia îi justificæ accentul, parflial
înfæfliøarea øi excentricitatea. Asta pentru cei care cred cæ orice comportament ieøit
din comun are nevoie de o cauzæ externæ, de preferinflæ îndepærtatæ atît geografic,
cît øi în timp. Pentru aceøtia, Beirutul, locul de origine al lui Farid, precum øi aparenta
lui lipsæ de vîrstæ sînt garanflii suficiente cæ el nu le poate tulbura cu adeværat parcursul
zilnic în propria viaflæ, cæ e o imagine – care se miøcæ, ce-i drept – din registrul
spectacolului, care acolo va øi ræmîne, care, oricîte artificii scenografice ar scoate din
mînecæ, nu va reuøi sæ le disloce pozifliile confortabile de pe scaunele spectatorului.
Lucrez foarte mult cu ce e accidental, øi asta de la Stars High in Amnesia Sky, în
care am declanøat o situaflie øi i-am pus pe ceilalfli sæ reacflioneze. Eu am încredere
oarbæ în ceea ce urmeazæ sæ se întîmple, deøi sînt complet pierdut, dar îmi place
la nebunie starea aia de pierzanie, în care nu øtiu ce urmeazæ sæ fac, habar n-am
ce-ar trebui sæ fac, øi cumva lucrærile au efect asupra mea dupæ ce s-au întîmplat,
cînd retræiesc piesa øi înfleleg miøcærile pe care le-am fæcut.
Mi se pare esenflial la un artist momentul de crizæ în care sæ nu øtii ce sæ faci mai
departe, care e pasul urmætor, presiunea e atît de rea, încît te face sæ scofli din buzunar
ceva ce øtii cæ funcflioneazæ. Momentul acela pe mine mæ incitæ la maximum,
cînd pendulezi între tine øi altceva, între cliøeele pe care le ai la îndemînæ øi ceva
complet nou. Mi se pare cæ dacæ reuøeøti sæ ai rezistenflæ, atunci descoperi lucruri
care nu sînt noi (mie mi se pare un pic arogant sæ pretind originalitatea), dar nou
ca situaflie pentru propria persoanæ. Dar e destul de dur, starea de tras preøul de
sub picior, cînd pedalezi în gol, dar dacæ stai cu starea aia, atunci apar lucruri, altfel
ai pus repede ceva øi mergi mai departe, te repefli cumva pe tine.
Pentru ceilalfli însæ, care îøi aduc propriile angoase la spectacol øi pleacæ înapoi cu
ele dublate de cele ale artiøtilor, cei care s-au trezit dintr-odatæ cu un personaj imprevizibil
øi incomod, adesea tulburætor, trimiterea simbolicæ a lui Farid Fairuz înapoi pe
tærîmurile de pe care a venit nu e atît de simplæ.
Mai ales cæ acesta nu se ascunde în penumbra protectoare a sælii de spectacol. El
dæ reprezentaflii în fafla camerei de luat vederi, cu tonul ameninflætor al lui Bin Laden
øi cu îngrijorarea apocalipticæ a Wikileaks, pe care apoi le transmite online. Într-o
astfel de apariflie, Farid recitæ poezia publicatæ în 1894 de George Coøbuc, „Noi
vrem pæmînt“, al cærei mesaj de revoltæ socialæ poate fi apropriat de artiøtii contemporani,
alungafli din spafliile øi aøa pufline pe care le ocupæ, folosifli dupæ caz øi doar
din rafliuni de reprezentare.
Altæ datæ, Farid Fairuz merge la mall, cel mai mare øi mai polivalent mall din Bucureøti.
Aici danseazæ pe muzica pop ce ræsunæ dulceag din difuzoare, interpeleazæ vizitatorii
asupra motivelor acestora de a se afla acolo, patineazæ pe gheafla artificialæ atunci
cînd nimeni altcineva nu mai e acolo, se foloseøte de toatæ recuzita mallului øi o aratæ
ca fiind la fel de absurdæ ca øi cea din spectacolul regizat de Farid la CNDB, Bun-ræmas!
(sau despre discretele scæpæri ale sistemului limbic). Aici însæ, pe teritoriul privat øi pæzit
care s-a substituit spafliului public, decorul e departe de „feeria extrasenzorialæ“ (cum
îøi descria Farid spectacolul) øi e mai degrabæ un decupaj dintr-un film în care actorii
øi publicul deopotrivæ sînt doar marionete ale consumului. Paradoxal, printre jucæriile
uriaøe de pluø øi stîncile de carton, nu Farid este cel care e nelalocul lui, ci ceilalfli,
pentru care normalitatea este reprezentatæ de purtarea unei pungi de plastic cu numele
magazinului din care tocmai au ieøit în urmætorul în care vor intra.
68
Farid Fairuz lying down in the frame of the KNOT project, Carol I Park, Bucharest,
October 2010, photo: Silviu Dancu
tute of public space, the set is far from the “extra-sensorial fairy
show” (as Farid described his spectacle), and it rather resembles a cut
from a movie in which both the actors and the public are mere puppies
of consumerism. Paradoxically, among the huge plush toys and
the cardboard cliffs, it is not Farid who looks misplaced, but the others,
for whom normality is represented by carrying one plastic bag
with the name of the shop they exit from to the next one they enter.
Farid Fairuz also lies down on the asphalt simulating bloody death,
near a Duchampian urinal, and evoking Mihalcea who in his turn,
alone or together with his colleagues, practices the body’s lying
down in the most diverse places and situations, such as in front of
the Ministry of Culture or in the University Square, places in which
the fallen body is the only one that can claim political legitimacy.
With his sunglasses and long black beard, with a white gown or a
golden cape, with a guru stick or an insane monk’s cross, Farid Fairuz
is a disquieting apparition, the character whose presence announces
the profound dis-functionalities in society. At the same time, he is
the jump made by the artist outside of the professional institution
which should represent him, he enters the space where the classical
mechanisms of reciprocal legitimation between those who perform
and those who assist no longer function.
Farid would like to have more contact with the daily life, with
the common spaces and not with this protective bubbles in
which shows, exhibitions, etc. develop...
I have the feeling Beirut resembles Bucharest in many ways,
I have seen a documentary about the architecture there and
about how they are trying to recuperate some spaces which
were bombarded, in our case they haven’t been bombarded,
there are other reasons for which they look as if they had, but
the problematic is the same. Farid will open a small studio in
Rahova 1 , under-Rahova, where to hold classes, where things
happen, and especially Farid will no longer take care of the
Romanian dance’s fate. He’s not only leaving the Centre
[for Contemporary Dance] but also the center [of Bucharest].
The quoted fragments above are extracted from an interview made
by Iulia Popovici and Raluca Voinea with Mihai Mihalcea about Farid
Fairuz, recorded in the office of NCDB’s director on the 7th of March
2011. On the 21st of March, when the renovation works of the
National Theatre (implying the demolition of that part of the building
in which NCDB was functioning, along other institutions), a group
of artists affiliated to the Centre, together with other guests, have
occupied the spaces of the institution and until the 10th of April they
have taken possession of their own working place, opening it for others
as well, instating it as a model of functioning of a “dynamic space
of encounter and production for artists” (from the statement of the
participants who formed Occupied NCDB). “Our Land We Want”
became an actual and urgent call, to which artists responded with
concrete actions, between the rubble and the invisible power causing
it bringing their own bodies. On the door of the Director Mihalcea
there remained a drawn portrait of Farid Fairuz, who could not be
evacuated because his role already was that of hunting down the