Memorii vol.5.pdf

MEMORII 13te şi să înghită lecţii de morală de la toţi, până şi de la Alecu Constantinescu.Singurii cu haz pare a fi fost Take Ionescu şi Mişu Cantacuzino.Take Ionescu, cu gândul numai la cej;ljdurea_pe_eh a deplorat că misiunilestrăine renunţaseră la drumul prin Austria. El se gândea numaila plecarea lui, de Rusia nu voia să audă (din cauza bolşevicilor răi şi asubmarinelor perfide) şi spera că francezii îi vor croi drumul pr>n Austria;pe urma lor i se părea lui că va trece mai uşor. Mişu Cantacuzino,el, nu ştia decât una: războiul! Dacă nemţii se purtau aşa de prost, nuera decât o soluţie: înlocuirea lui Averescu cu alt general, denunţareatratativelor şi a armistiţiului şi reluarea ostilităţilor! Simpaticul „Va-ten-guerre"a vorbit cu căldură, şi a cerut o bere.Din nefericire, Averescu a fost slab, deplorabil de slab în răspunsullui. în loc să dea cu piciorul în masă, şi să-i scoată pe toţi pe fereastră, apledat, s-a disculpat, s-a oferit să ia orice măsură s-ar cere! Faţă deşmecherii civili adunaţi în jurul mesei ş^ simţit ca un copil! Dovadă căfiecare meserie trebuie întâi învăţată. Nu şi-a revenit în fire decât înfaţa lui Prezan, când vechiul său rival a încercat să ridice şi el laba. Regeleîncheind şedinţa cu constatarea că toată lumea era de acord (fărăsă spuie asupra cărui lucru erau de acord, cel puţin şmecherii!), Prezans-a ridicat şi a cerut instrucţii formale din partea Guvernului, „instrucţiuni"precise şi scrise pentru cazul când ar fi nevoie de măsuri militare",şi a adăugat că cere de zece zile asemenea instrucţiuni fără să le obţie.Atât i-a trebuit lui Averescu ca să-1 plesnească: „Sunt şi eu general şiştiu ce ordine am de dat, cui să le dau şi când să le dau!"Neobişnuit cu hărţuiala politică, se vede că Averescu a fost mai impresionatdecât a vrut să arate de manevrele îndreptate împotriva sa,căci altfel nu mi-ar fi trimis telegrama prin care cerea oprirea camioanelornemţeşti 1 , deşi ştia bine, el, că trupele trimise de Mackensen nuaveau nici o legătură cu călătoria misiunilor străine. A doua zi însă, îşirecâştigase stăpânirea de sine, şi o recâştigase chiar atât încât nu mi-aspus un cuvânt despre cele petrecute în ajun şi pe care a trebuit să leaflu de la ceilalţi colegi din Cabinet, şi de la prieteni.Sosit duminică dimineaţa la Iaşi, de la gară m-am dus direct la PreşedinţiaConsiliului, fără să-mi dau nici măcar răgazul să mă curăţ şi sămă rad. Pe drum, colonelul Ressel care ieşise înaintea mea la gară, m-a1Vezi Anexa XVIII, p. 246.