Memorii vol.5.pdf

MEMORII 45strada Păcurari — şi că omul care intrase în gaură de şarpe cu câtevaluni înainte a îndrăznit să se înscrie la intrarea sa în penitenciar ca „fostşi viitor ministru"! Oricât l-ar fi ajutat Brătianu pe Marghiloman săurce treptele puterii, Marghiloman 1-a răsplătit cu vârf şi îndesat, şi încele din urmă ţot Brătianu a rămas datornicul!îndată după constituirea noului Guvern, Marghiloman şi CosticăArion au cerut să mă vadă ca să-i pun în curent cu ce negociasem laBuftea şi să le remit actele pe care le-aş fi avut. Mi-au trimis vorbă căvoiau să vie la mine acasă; i-am primit „comme şi de rien n'etait", cupoliteţă dar fără cordialitate. Au yeniţ împreună. Marghiloman dichisitşi impecabil într-un complet-veston bleu-marine (m-am ruşinat de bietelemele haine hârşite şi „întoarse"!'), ghetrat, mănuşat şi parfumat.Strălucea şi răbufnea de fericire. In locul mutrei închise şi posomorâtede la Bucureşti, una deschisă ca o varză desfăcută- Un zâmbet supărătorprin continuitatea şi bunătatea lui descoperea o gură îmbătrânită şiacrită iar dintre buzele sale subţiri şi incolore vorbele se rostogoleau, seîncălecau, se complectau, se rectificau într-o logoree fără rost, dat fiindomul de obicei atât de cumpănit şi date fiind mai ales împrejurările atâtde puţin prielnice expansiunilor de orice fel. Pe cât eram noi toţi deabătuţi, jie atât se arata el de vesel; îşi văzuse cel puţin visul lui împlinit-*- ajunsese m fine prim-ministru! Că_^ra^ra„ciopârJiţă, că năzuinţelenoastre se năruiseră, că-i poruncea vrăjmaşul şi îi da cu pumnul înmasă, că-1 înjurau toţi câţi mai aveau un pic de mândrie în suflet, puţinîi păsa — toate erau floare la ureche, simple contingenţe fără valoarece nu depăşeau în importanţă fapte diverse ca spre pildă dezertarea luiTheopile, stilatul tnaître d'hotel de la Paris sau neputinţa de a-şi maispăla rufele la Londra. Important era un singur lucru, că ajunsese elprim-ministru, restul se aranja de la sine.Cu totul altul mi s-a înfăţişat C.C. Arion. Galben-verde, slăbit, puţinîncovoiat — suferinţa era întipărită pe faţa lui. N-am putut să-midau seama pe loc dacă era boala care-1 mistuia, sau rolul pe care erachemat să-1 joace. Probabil şi una şi alta. Se uita lung la mine şi cu lacrimileîn ochi; „Argetoianu dragă, unde am ajuns! Prin ce clipe mă sileştesoarta să trec!" „Clipe grele, într-adevăr 7- i-am răspuns eu —dar trecătoare. Toate se vor sfârşi cu bine dacă veţi şti să rezistaţi nemţilorşi nu vă veţi da pe mâna lor!" La aceste cuvinte, Marghiloman şi-aîmpreunat palmele ca într-un gest de invocare a Divinităţii, a dat din