Memorii vol.5.pdf

66 CONSTANTIN ARGETOIANUfi fost de ajuns să-1 adapteze „scopurilor" Ligii. Titulatura de Ligă aPoporului i-a plăcut şi a^doptafco numaidecât 1 .Un punct asupra căruia l-am găsit cu totul schimbat, a fost cel reia-,tiv la îndrumarea noastră externă. Nemaiavând să-şi apere portofoliul,venise la sentimente mai normale, şi cum ,.omul nemţilor" era acumMarghiloman, vrăjmaşul lui de moarte, print-un joc de basculă maiobişnuit decât onorabil, amicul lui Mackensen trecuse cu arme şi bagajede cealaltă parte a baricadei. Deşi tot continua să nu creadă în victoriaaliaţilor, deşi tot mai credea într-opace albă, nemţii neputând fi reduşila aman, simpatiile lui se manifestau însă de data asta ui favoareafrancezilor „aliaţii noştri naturali", parcă n-ar fi fost tot el acela care cucâteva zile înainte mă însărcinase să spui lui Kuhlmann să vorbeascăcu dânsul despre pângărirea drapelului românesc pe frontul german devest... încântat de rezultat, am lăsat descurcarea încurcatelor iţe pe carele depăna nestatornica lui minte pentru vremuri mai bune şi m-ammulţumit cu punerea punctelor pe „i", mai mult din principiu şi ca precauţie,căci omul era vădit schimbat şi nu mai era nici un pericol deprevăzut în această direcţie.înţelegere deplină şi asupra Răspunderilor. Pe această chestiune,Averescu era chiar mai pornit decât mine, fiindcă la sentimentele mele,care nu erau decât repercuţia indignării generale, se adăugau şi sentimentelesale de ură personală împotriva lui Brătianu, căruia avea o sumăde poliţe de plătit.Singurul punct asupra căruia am putut constata o uşoară divergenţăa fost cel relativ la^orientarea internă. Văzuse în lipsa mea pe A.C.Cuza şi pe câţiva din grupul Muncii (pe I.P. Rădulescu şi pe Hesselmann,cred) şi era încă sub influenţa lor. Poate şi picătura de sânge rusescpe care o avea în vine, poate şi grija de a-şi spori popularitatearintre rurali. Fără să ajungă la limite care ar fi dus la o imediată despărţireîntre noi, îl simţeam lăsându-se în scările demagogiei şi căutândsă ocolească precizările pe care i le ceream. Fără să fie nemulţumitoare1Generalul Averescu a primit denumirea de Liga Poporului, propusă de mine,după câte mi-a spus, şi din simpatie (de ce?) pentru denumirile de „Volkspartei" şi de„Volksbund" din ţările germane. Aşa încât eu, iar nu Averescu sau Matei Cantacuzino,am fost nasul Ligii după cum tot eu — după pierderea tuturor iluziilor şi ca să scapmobilele — am determinat schimbarea Ligii Poporului în Partidul Poporului (1920).