Memorii vol.5.pdf

60 CONSTANTIN ARGETOIANUpe care-1 crezusem cu toţii mort, dar pe care împrejurările căutau să-1învie.Pentru o asemenea întreprindere cadrul plănuitului nostru partid alReînnoirii Naţionale era prea strâmt. O luptă ca aceea pe care o prevedeamnu se duce numai pe bază de raţionamente, dar, şi mai ales pebază de sentimente, de avânt şi chiar de patimă. Nu cu firele tăiate înpatru şi cu analizele constituţionale ale amicului P.P. Negulescu puteamnoi ridica .zecile şi sutele de mii de oameni care habar n-aveau dedefiniţia unei „ficţiuni". Şi aceste zeci şi sute de mii de oameni trebuianumaidecât să le ridicăm dacă voiam să ne ajungem scopurile.Singura pârghie capabilă să mişte masele noastre era încredereaîntr-un om. je văzuse în timpul războiului. Nici fagăduiala împărtiriide pământ, nici exemplul bolşevizării trupelor ruseşti, nici spanaculpatriotic distijgţjprin guriţa Reginei şi prin peniţa lui lorga nu fuseserăîn stare să trezească tranşeele. Ele nu s-au trezit decât la glasul lui Averescu.Nici măcar la glasul lui, căci nu le-a spus nici un cuvânt, ci lasimpla apariţie a siluetei sale în zare, în zarea ochilor sau în zarea sufletuluişi cei care au crezut mai tare într-însul au fost tocmai cei carenu l-au văzut niciodată.Pe când gândul mi se ducea astfel şi înainte şi înapoi, şi la dreapta şila stânga — „leit-motivul" cu care plecasem de la Buftea şi cu care venisempe d^ujn^pânajajaji, cu sau fără Averescul îmi ciocănea întiunaîn ureche. Luna de experienţă făcută cu dânsul în slujba Statului îmilăsase o deplorabilă amintire. Nu găsisem în această lună de zile o clipăde înţelegere, nu întâlnisem o idee dominantă în afară de aceea de arămâne la putere, rai putusem desluşi la dânsul o preocupare de un ordinmai superior sau mai general. Veşnic gata să treacă de la o hotărârela cea opusă, după cum le putea încadra în jocul intereselor sale personale,sfios şi totodată tăios vjireţ şi naiv, veşnic în defensivă Averescunu se „livra" niciodată, nici o clipă, nimănui, şi inspira neîncrederecelor ce se uitau în ochii lui, cu aceeaşi precizie cu care inspira încrederecelor care nu dedeseră vreodată ochii cu dânsul. La toate acestease adăugau pentru mine dureroasele momente din ziua când îl văzusemgata să trimită drapelul ţării pe frontul de vest împotriva francezilor, şicele tot atât de decepţionate de la coana Nataliţa Vlădoianu în searaultimei mele plecări la Buftea, când, înapoiat de la Palat, şi-a renegatfără ruşine propriile sale cuvinte şi convingeri.