Memorii vol.5.pdf

182 CONSTANTIN ARGETOIANUnale, de apostoli ai unităţii neamului, îi socoteam cu toţii ca pe niştemucenici neîntinaţi de la care, pe lângă actul Unirii, aşteptam şi o primenirea moravurilor noastre politice. Mai ales Maniu trecea drept unsfânt, şi de la dânsul nădăjduiam mai mult decât de la toţi ceilalţi împreună.De atunci am fost nevoiţi să ne revizuim judecata — din nenorocire— dar în decembrie 1918, iluziile şi nădejdile erau mari.Era natural ca prima noastră grijă, la Liga Poporului, să fie o luarede contact cu reprezentanţii cei mai calificaţi ai Ardealului. La sosirealor în Bucureşti, fuseseră întâmpinaţi de un aghiotant regesc la gară şiduşi, ca oaspeţi ai Regelui, în casa din dosul Palatului ocupată apoisuccesiv de Mişu, de Drosso şi de însăşi Majestatea Sa Regele Carol alII-lea. Acolo m-am dus să le fac o vizită, însărcinat de generalul Averescusă-i poftesc la o masă, care, fără să fie o masă intimă, nu avea caracterulunei manifestări politice, cel mult al unei manifestări naţionaleşi patriotice. O masă, la care n-am fi fost mai mult de 20-30 de persoane,cu musafiri cu tot. ISUi cunoşteam dintre delegaţii Albei Iuliidecât pe Vaida şi pe Mihali, am avut însă norocul să-i găsesc pe toţi(era pe la ora 6 seara) şi am făcut şi cunoştinţa celorlalţi, a lui Maniuînaintea tuturor. Atunci am văzut pe Maniu pentru prima oară...în antreul casei, destul de mare, era întinsa o masa. Printre petele devin, farfurii răzleţe, murdare, pline de mucuri sau de rămăşiţe — sticlegoale sau jumătate, pline de bere sau de vin. Atmosferă de „Kneipe",fum de tutun, o forfoteală de oameni. Căci pe lângă d-nii delegaţi maise învârteau prin odăi şi o sumedenie de „fraţi", lacomi de ghelirurilece trebuia să le pună la dispoziţie România întregită. „No, mă rog dumitaleşezi frumos!" m-a poftit episcopul Miron Cristea. M-am aşezat,dar cu coada ochiului priveam în^odăile de prin prejur, căci toate uşileerau deschise. Intr-una încerca fratele Iuliu un frac, într-alta frateleAlexandru o pereche de ghete noi. Fratele Mihai Popovici mi-a căzutîn braţe şi m-a sărutat, iar ceilalţi nici nu s-au sinchisit de mine şi şi-auvăzut de treabă. Nu eram pe vremea aceea un personaj atât de important,şi printre ardeleni mai ales eram aproape necunoscut. A fost unnoroc, căci aşa am putut asista la evoluţiile obişnuite ale bandei, fără caprezenţa mea să supere pe cineva sau să silească pe toţi la atitudini cuviincioase.Fratele Aurel Vlad îşi deschisese pantalonii şi-şi strângeaismenele. Fratele Victor Bontescu scuipa într-un lighean, după ce-şiclătise gura cu apă de dinţi, fratele Valeriu Branişte trăgea din ciubuc