Memorii vol.5.pdf

MEMORII 155cu noi, cu Averescu şi cu mine, înainte de plecarea noastră de la Guvern.Anul 1918 a fost de altminteri pentru Regina noastră un an degrele încercări. La începutul iernii s-a văzut nevoită să treacă prin celemai mari umiliri din câte o femeie ca dânsa putea fi silită să treacă: sărenunţe la visul de a juca un rol mare. Căci aceasta fusese tainica puterecare o susţinuse tot timpul războiului. Se văzuse aclamată împărăteasatuturor românilor, şi au venit zile grele în care a fost ameninţatăsă nu mai fie nimic, nici măcar sora sau mama răniţilor, în alb îmbrăcatăşi cu crinul în mână, căci nu mai erau răniţi şi se vestejiseră toţicrinii... Cunoscuse durerea de a vedea pe tovarăşul vieţii sale, pe BarbuPrinţul, răcindu-se faţă de frenezia ei din porunca lui Brătianu, unalt trădător, şi mai fusese silită, dânsa, care până atunci nu se supusesenimănui, să se închine în faţa celor pe,care îi dispreţuise şi îi ura, să lesurâdă. să le mulţumească şi să le strângă mâna...Odată cu începerea negocierilor de pace o părăsise şi toată ceata eide prieteni străini, lume măruntă şi fără mare valoare, dar peste caredomnea, care se ţâra Ia picioarele ei şi fără de care nu-şi mai găseaechilibrul de zeiţă atotputernică.. Nu vorbesc de Flers şi de Luynes,care au fost desigur prietenii ei devotaţi, dar care au fost şi ai noştri şicare de altminteri nu se amestecaseră în rântaşul filantropic, în clănţănitulprotezelor şi cutiilor de conserve, în tot teatrul organizat de câţivaimbecili neputincioşi sub pretext „de asistenţă a frontului". Flers şiLuynes n-au pus picioarele la Coţofeneşti, de altminteri părăsiserăMoldova încă din august 1917.E de necrezut, dar asupra Reginei plecarea unui Flers sau a unuiLuynes a avut mai puţin efect decât plecarea unui opărit ca Baker americanul,unui general Ballard, englez şi el, unui Anderson, unui Candollede veselă amintire. Printre caraghioşii care se învârteau în jurulMajestăţii Sale, d-na Nevruz-Khan merită o menţiune specială. Armeancăbogată din Roman se căsătorise cu un general persan (Nevruz-Khan) care făcuse carieră şi ajunsese prin anii 1900 ministru la Roma.Acolo i-am cunoscut pe amândoi, erau primitori, şi-şi făcuseră o oarecaresituaţie în societatea internaţională din Roma. Alături de generalulpersan generăleasa armeanca făcea figură de doamnă şi în tot cazul,foarte la locul ei, nu se singuraliza prin nici o excentricitate. După1904 nu i-am mai întâlnit. De atunci s-au întâmplat multe şi când amdat din nou în 1917 de d-na Nevruz-Khan, „se schimbase boierul" cum