Memorii vol.5.pdf

208 CONSTANTIN ARGETOIANUdespotism al d-lui Carp, care a voit să impună Partidului Conservator întregpunctul său de vedere în chestiunea tramvaielor, după încercarea odioasă ad-lui Marghiloman de a impune aceluiaşi partid, împotriva voinţei exprese amembrilor lui, o direcţie falsă în politica externă — am crezut că sub şefii următori,după experienţele făcute, se va renunţa la aceste tendinţe autocratice.Evenimentele n-au confirmat însă această aşteptare. Două acte mai importanteau avut loc în viaţa Partidului Conservator de la lămurirea atitudinii lui în politicaexternă încoace: colaborarea cu Partidul Conservator Democrat, sau fuziuneadin aprilie 1916, şi alegera unui şef după moartea mult regretatului NicolaeFilipescu, din toamna următoare. Amândouă aceste acte s-au îndeplinitfără consultarea partidului, aşa încât, despre cel din urmă putem zice că nicin-a avut loc. Comitetul executiv, cu toate dispoziţiile formale ale statutelor,n-a fost convocat, spre a discuta şi hotărî. în amândouă cazurile şefii singuriau lucrat cum au voit, dispunând de partid ca de un patrimoniu al lor.*Noi n-avem dar despotismul unui şef de Stat, ci despotismul şefilor de partide.Şi aceasta e forma cea mai nenorocită pe care^o poate lua autocratismul.Căci un Suveran e cel puţin un om pe care situaţia lui legală şi permanentă îlpune deasupra necesităţii de a-şi satisface interese personale, sau de a se gândila interese de partid. Pe când un şef de partid, e un simplu muritor, care poatesă fie sărac şi plin de nevoi, care îşi datoreşte în orice caz toată puterea partiduluiîn fruntea căruia se află, şi ale cărui interese e dar ţinut să le satisfacăneapărat, dacă^_yj^a_să;fi_p^s^e^e_^iUiaţia. Dacă dar autocratismul unui şef deStat nu exclude totdeauna dezinteresarea, dreptatea— autocratismul unui şefde partid implică mai întotdeauna părtinirea pentru sine şi ai săi şi prin urmarenedreptatea pentru ceilalţi.E acum întrebarea cum am ajuns, cum am putut ajunge aici? Printr-unconcurs de împrejurări, din care două sunt mai ales vrednice de amintit. Ceadintâi a fost lipsa noastră nu numai din cultura politică, dar de orice cultură îngeneral, care a făcut ca şi acei ce au luat parte la viaţa politică a ţării să se grupezeîn jurul persoanelor, nu în jurul ideilor. Taine ne povesteşte în prefaţaOriginilor Franţei Contemporane că fiind chemat la vot, când împlinise 21 deani, s-a simţit foarte încurcat şi, neştiind pentru cine, adică pentru care dindoctrinele politice, să voteze, s-a apucat să studieze întreaga istorie contemporanăa ţării sale. Alegătorii noştri n-au mers aşa de departe ca învăţatul francez.Cq „cetăţeanul turmentat" din comedia lui Caragiale, ei s-au dus pur şisimplu la prefect sau la altele din persoanele mai de seamă din târgurile lor casă-i întrebe^.cu cine" să voteze. Ba chiar de cele mai multe ori nici n-au avutnevoie să se deranjeze. Candidaţii au venit singuri la ei şi le-au cerut voturile,iar alegătorii cărora le era indiferent pe cine votaseră de vreme ce nu erau preocupaţide nici o idee, n-au găsit alt criteriu de alegere decât câştigul relativ pe