Untitled - Limba Romana

Permanenţa clasicilor 105
Panait ISTRATI
OMUL CARE
NU ADERĂ LA NIMIC
Făcînd recenzia ultimei mele
cărţi, Casa Thuringer, în „Monde”, din
11 martie, prietena mea Madeleine
Paz declară, categoric, că: „în raport
cu alte cărţi ale mele, am scris o carte
reacţionară”. Ea adaugă: „Ceea ce
rosteşte Istrati nu­i altceva decît o apărare
a burgheziei”. Şi concluzia ei este:
„Cizmarule, râmîi la ciubotele tale!”
(Ordin ce mi­a fost dat de toţi prietenii
mei politici şi de care pomenesc eu
însumi, în prefaţa sus­numitei cărţi).
Apoi Madeleine Paz exclamă:
„Cît era de emoţionant Istrati, cît de
preţios mesajul său, atunci cînd încă
nu era decît un povestitor! ”.
Acum zece ani, vorbind despre
Mes Départs, în „Les Nouvelles
Littéraires”, prietenul Philippe Neël
îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr­un
motiv cu totul contrar celui al Madeleinei
Paz: el îmi dezaproba înclinarea
mea de­a voi să iau apărarea clasei
muncitoare.
Aşa că, din toate părţile, mi se
recomandă acelaşi sfat de-a rămîne
la ciubotele mele. Mi se recomandă
chiar în clipa cînd mîna mea abia îşi
mai ţine condeiul pe hîrtie şi cînd
directorul Sanatoriului, de unde scriu
aceste rînduri, mi­a spus făţiş: „Orice
zi pe care o trăieşti, o furi morţii!”.
Madeleine Paz ştie asta. Şi
ca să­mi dovedească inima ei bună
(bună, fără discuţie!), scrie: „Ah! ştiu
bine, că pare neomenesc, cumplit de
neomenos să rosteşti adevăruri crude
unui om nefericit şi dezamăgit, care
zace singur, departe, pe un pat de
spital. Dar, dacă i­ai ascunde sincera
îngrijorare dinaintea atitudinii sale –
nu mai puţin surprinzătoare –, n­ar fi
să­i aduci, mai degrabă, una dintre
cele mai grele ofense?”.
Desigur, da! ar fi fost cea mai
grea ofensă să fiu menajat, pe simplul
motiv că sunt pe cale de a­mi încheia
socotelile cu viaţa. lată de ce mulţumesc
destinului meu de­a nu fi avut
parte de atari menajamente faţă de
mine, – menajamente datorate numai
oamenilor pentru care existenţa a fost
confortabilă şi o regretă.
Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime.
Nu au auzit tovarăşii Madeleinei
Paz, strigîndu­se urbi et orbi, de la
reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt
un „agent al Siguranţei” şi un „vîndut
burgheziei”, în timp ce eram alungat
din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu­s­a
măcar unul dintre marii mei
prieteni sărindu­mi în ajutor, luîndu­mi
apărarea? Nici unul. Poate fiindcă
nici unul nu era încredinţat că aş fi
un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea