Untitled - Limba Romana

86
al XIX­lea şi continuă pe întreaga
durată a secolului al XX­lea. Esenţial
pentru purism este: a) închistarea
artei în sine; b) conflictul dintre artă
şi societate, realitate (care e o categorie
duşmănoasă, străină, inutilă); c)
preocuparea pentru frumosul obiectiv,
adică pentru frumosul „pur”.
Analizînd atent epocile în care
se dezvoltă „arta pură”, depistăm
anumite condiţii obiective, dar şi predispoziţii
subiective, care se materializează
artistic. În plan ontologic arta
e o materie „dezinteresată”: un joc, o
căutare, creaţie liberă – artistul creează
nu pentru bani, interes material,
politic, social. Întotdeauna există o
distanţare de social, material, politic.
Arta este „aplicativă” şi corespunde
necesităţilor estetice fundamentale
ale omului şi societăţii.
În plan istorico­social literatura
estetizantă este o reacţie în favoarea
armoniei, frumosului – categorii care
sînt afectate în epocile de criză de
„extremismul social” utilitarist, mercantil,
primitiv.
Estetismul este o reacţie firească
de negare a deformărilor din societate.
Greşeala constă în faptul că nu
se neagă numai urîtul, mercantilismul,
materialismul, ci şi întreaga realitate.
Există întotdeauna tendinţa de a absolutiza
frumosul şi de a­l contrapune
binelui şi adevărului, de a­l declara
mai presus de aceste categorii. Însă
frumosul rupt de societate şi om, de
adevăr şi bine devine o abstracţie care
substituie, de fapt, adevărul şi binele.
Astfel, în plan teoretic, literatura „pură”
reduce aria de reflectare artistică la
frumosul pur, excluzînd problematica
socială, politică, morală etc.
După cum bine se vede, cultul
frumosului în literatura estetizantă
înseamnă îndepărtare de viaţă şi
chiar negarea ei. În ochii puriştilor
realitatea este ceva neimportant. Literatura
pură pregăteşte terenul pentru
acea viziune artistică conform căreia
realitatea nu reprezintă decît o lume
bolnavă, în decădere.
limba Română
Noţiunea „decadence” (decadenţă)
se afirmă în Franţa în anii ’80
ai secolului al XIX­lea, cînd apare jurnalul
Decadence. Eticheta „decadent”
este aplicată artei nerealiste şi, mai
ales, poeţilor, artiştilor tineri din anii
’70­’80 ai aceluiaşi secol (Rimbaud,
Verlaine, Mallarmé). „Decadence” e o
noţiune ce conţine în sine aprecierea
fenomenului literar propriu­zis, lucru
care nu ne îngăduie să conchidem
că arta decadentă este una neapărat
degradantă. Se ştie că opera
parnasienilor în Franţa şi literatura
estetismului în Anglia au devenit verigi
importante în evoluţia literaturii
moderne. Aşadar, printre decadenţi
au fost mulţi poeţi talentaţi, care au
creat opere valoroase, importante,
deschizînd drumul spre arta secolului
al XX­lea. Ei au descris zonele obscure,
incerte; s­au îndepărtat de real şi
moral, apropiindu­se de „cealaltă realitate”,
alta decît cea concret­socială
a secolelor XIX­XX, dar nu şi lipsită
de importanţă.
Deja în anii ’80 ai secolului al
XIX­lea artiştii conştientizează coordonatele
artei noi, antitradiţionaliste,
de tip modernist. În 1883 scriitorul
francez Paul Bourget, în lucrarea sa
Eseu asupra psihologiei contemporane,
nota: „Artistul contemporan,
simţindu­se singuratic şi izolat, nu se
mai gîndeşte la importanţa operelor
sale. El nu ştie ce ecou vor avea ideile
sale elitare, frazele sale subtile în
popor, pe care îl socoate iraţional şi
grosolan”. Bourget evidenţiază clar
trei componente esenţiale ale artei
noi, antitradiţionaliste: singurătatea
artistului; înstrăinarea lui totală de
popor şi caracterul elitist al operei
sale. La acestea se vor adăuga ulterior:
apolitismul; iresponsabilitatea
socială; individualismul cras; absenţa
scopului umanist în creaţia artistică
etc. Lipsită de aceste coordonate
majore, arta de tip nerealist cunoaşte
în secolul al XX­lea o traiectorie sinuoasă,
balansînd între descoperire şi
pop­artă, între imitaţie şi obscuritate,