Untitled - Limba Romana

Laborator de creaţie 179
evidenţia, esenţializa.... Însă, înainte
de toate, rămâne stabil cadrul aplicării
lor şi rezultatul la care ajung cu
toatele: literatura universală, care­şi
perpetuează constantele. Pentru că,
neabătut, în baza esteticii ca filozofie,
evaluarea axiologică „extrage” din
făptuirile artistice ale timpurilor doar
ceea ce este durabil, actual prin capacitatea
de a suscita interesul contemporaneităţii
din secolele viitoare.
– Parcă iar am fi revenit la
ceea ce discutasem în pasajul
precedent „întrebare-răspuns”: raportul
dintre tradiţie şi modernitate
sau / şi postmodernitate.
– Astea toate sunt legate, conceptual
alcătuind sistemul relaţional
a ceea ce înţelegea, încă la 1827,
Goethe prin Weltliteratur. Şi, ca să
mă refer la un celebru conaţional al
autorului Tânărului Werther, aş vrea
să spun că sunt de părerea că avea
deplină dreptate Brecht, afirmând că
eficacitatea şi capacitatea productivă
a poetului se cunoaşte, printre altele,
în relaţiile sale cu vechile teme. Pe de
altă parte, dar în acelaşi context, oricât
ar încerca cineva (dar au încercat
totuşi destui!) să facă abstracţie de
tradiţie, dânsul nu va reuşi să fie un
creator ex nono (original) la modul absolut.
Din unghiul acestei specificări,
e clar că numai în relaţie cu tradiţia
(sau tradiţiile) poezia lumii îşi poate
continua efortul renovator al formelor
şi conţinutului, stilisticii şi esteticii. Ba
chiar consider că lumea de azi, pentru
a reuşi să se smulgă de sub puterea
obsesională, dar cam irelevantă a
postmodernismului, trebuie să revină
temeinic la istoria întregii literaturi şi
la literatură ca proprie istorie, fondată,
axiologic, estetic, pe constante
imposibil de trecut cu vederea şi
deplin valabile în deschiderea unor
noi perspective de creaţie.
– Unii exegeţi vă trec în categoria
criticilor, precum făcea
Eugen Lungu în revista Sud-est.
Iar barbu Cioculescu scria literalmente
următoarele: „Leo butnaru,
poetul, criticul, istoricul literar”
etc.
– Dnii Cioculescu şi Lungu sunt
personalităţi care merită tot respectul.
Chiar şi acum, după ce au exagerat
puţin în evaluarea mea ca istoric literar
şi critic, fapt ce mă onorează, ba
chiar – de ce n­aş recunoaşte­o? – mă
flatează, însă care ar cere şi unele lămuriri
întru readucere „la scară” reală
a subiectului. Da, probabil fac parte
dintre scriitorii care manifestă un interes
mai special şi pentru problemele
estetice ale artei şi, sper, chiar am
oarecare înclinaţii pentru abordarea
şi analiza lor. Însă niciodată nu mi­am
propus drept scop să mă fac exeget
„pur” al literaturii, nestudiind tratate
în intenţia de a le însuşi şi aplica
practic vectorialităţile directoare. Nu
m­am dedat procesului de fixare în
memorie, în habitudini a formulelor
de expresie teoretică, a terminologiei
uzuale în domeniul criticii literare.
Am mers, liber, neconstrâns, în linia
eseisticii, astfel că şi atunci când
conturez anumite judecăţi literaturologice,
textele le scriu exact cum se
scrie, pur şi simplu, literatura şi nu
exegezele despre ea. Apoi, astăzi nu
mai are priză îndemnul tradiţional de
cam până la sfârşitul secolului al XIXlea,
prin care artistul era sfătuit să
rămână creator, fără a ceda tentaţiilor
de a fi şi critic şi interpret al propriei
opere şi al operei celorlalţi. Ba mai
mult: un artist de valoare din zilele
noastre nu poate fi cel ce doreşte să
fie, fără să cunoască estetica pluriformă,
fecundă şi ea ca inventivitate, a
marilor mişcări de avangardă. Şi aşa
se face că mărturiile, reflecţiile, fie
doar presupoziţiile sau dubiile unui
om „de meserie”, expuse dinăuntrul
creaţiei ca fenomenologie, pot fi mult
mai pertinente şi interesante, decât
divagaţiile criticului propriu­zis despre
acelaşi obiect / subiect. Prin implicări
de apreciere teoretico­axiologică
arta ţi se relevă mai pregnant ca
modalitate de extindere a conştiinţei
de sine(şi). Dar, fireşte, oricât te­ai
aplica şi acestor preocupări literaturologice,
simţi că rămâne totuşi ceva
deosebitor între comunităţile de critici
şi singurătăţile de poeţi...