Untitled - Limba Romana

178
temporaneitate perpetuă a literaturii
şi nu cea de artificialitate sau frondă
cu tot înadinsul.
– Aici, mi se pare că ne-am
apropiat mult de „tema vecină”:
raportul dintre tradiţie şi modernitate...
– Eu aş zice: şi raportul cu cei
cu care eşti contemporan nu doar în
sens cronologic, biobiblioistoriceşte –
ca să propun acest termen cam greoi,
dar cu o conotaţie aparte, cred, – ci
în sensul literar, artistic al ecuaţiei
„tradiţie­inovaţie”. Chiar dacă între
tradiţionalism şi opţiunile unei contemporaneităţi
active, să­i zic aşa, şi
nu leneşe, conciliante cu lipsa de interes
şi efort, există o distanţă – adică
şi o distanţare conştientizată – psihică
şi, fireşte, estetică. Numai că, dacă în
căutarea noilor esenţe artistice este
imposibil de încorporat „întreaga”
creaţie a trecutului (ca experienţă,
tezaurizare; la o mare parte din ea
pur şi simplu „se renunţă”, cu temei),
pe o bună parte a acesteia se poate
totuşi conta şi chiar trebuie făcut
acest lucru. Pentru că modernitatea
nu trebuie opusă „tradiţionalismului”
din alte epoci, ci doar elementelor
sale ce s­au dovedit irelevante în
timp, lipsite de valoare, caduce. Pe
de altă parte, ceea ce înţelegem prin
tradiţie / tradiţionalism cândva a fost
contemporaneitate şi modernitate.
În lumina celei mai „june tradiţii”
(ca Parca lui Mallarmé!) (sau ceea
ce deja a devenit tradiţie, canon şi
paradigmă acum un secol) este inadmisibil
ca seriosul – dacă se vrea
astfel – tânăr scriitor al timpurilor
noastre (ca eroul lui Lermontov...)
să nu se familiarizeze cu experienţa
pluriformă şi multidimensională a
avangardismului şi cu diversitatea
posibilităţilor de creaţie ce le­a deschis
şi le mai poate deschide el. De
la sine înţeles, făcând abstracţie şi
de elucubraţiile fals­avangardiştilor,
precum se întâmplase cu stupida
propunere a lui Marine Hi, la 1913,
ca să se concentreze întreaga operă
a lui Shakespeare sau tragedia
greacă într­un singur act teatral, iar
limba Română
o anume simfonie a lui Beethoven
să fie înregistrată invers, coadă­cap.
Altfel spus, în artă, deci şi în literatură,
anarhia sau experimentul radical,
ca să nu mai vorbim de aberaţia
înceţoşată de stupoare, pot „exista”,
însă nu ajung a fi perpetuate întru a
fi cunoscute şi ca sistem legislativ
axiologic. Şi nici „tradiţie” nu devin.
– Să înţeleg că vă situaţi în
opoziţie cu postmodernismul?
– Nicidecum. Nu o singură dată,
eu însumi am fost calificat de exegeţi
drept postmodernist. Ba chiar cei ce
se consideră postmodernişti, mai
tineri, mai în vârstă, mă cred unul
de­al lor. Numai că eu nu pot să nu
mă revolt... ironizând în adresa celor
care, acum un timp (dar, poate, chiar
şi astăzi), se lansau parcă într­o
laudă de sine, cuprinşi de superbie,
uneori cu aplombul proastei creşteri,
aş zice, afişându­şi o superioritate
fantomatică, atunci când se declarau
get­beget postmodernişti, ca şi cum
această etichetă ar fi ţinut imanent
de talentul incontestabil, de valoarea
artistică certă, pe când – ştiut lucru –
nici apartenenţa la vreo şcoală sau
curent estetic, nici chiar particularităţile
stilistice nu pot substitui nivelul
superior al artei, întrucât cele amintite
nu sunt decât particularităţi de a privi
lumea, dar nu oferă şi garanţia că vezi
acut, select, convingător etc. Deci, ar
fi bine să renunţăm a mai face paradă
din presupunerea că am fi modernişti
sau postmodernişti, pentru că supremul
criteriu valoric nu poate face
abstracţie şi de corelaţia (obligatorie!)
cu întreaga literatură de valoare care
s­a creat în toate epocile. Nu este
exclus ca poeţii contemporaneităţii
noastre să mai păstreze ceva din
ereditatea homerică şi cea biblică.
Astfel că, de la Homer şi regele David
înspre noi, mereu diferă „modelul” de
vocaţie (şi... aplicaţie a acesteia!), de
talent, „dozajul, intensitatea” acestora.
Diferă metodele şi mijloacele de
funcţionare / utilizare practică a lor,
precum şi ideile, subiectele pe care
le tratează. Diferă preferinţa de stil şi
şcoală, modalitatea şi opţiunea de a