Untitled - Limba Romana

18
Mihail Gh. CIbOTARU,
scriitor, ministru
al Culturii din R. Moldova
(1994-1997)
VINOVEŢII DRAMEI
PRIN CARE TRECE
bIATA NOASTRĂ
LIMbĂ SUNTEM NOI
1. Desigur, privită din perspectiva
zilei de azi, legislaţia lingvistică
adoptată acum cincisprezece ani ar
putea fi supusă anumitor critici. Mai
ales ţinând seama de faptul că noi,
moldovenii, suntem mari meşteri în
a critica (şi chiar distruge) ceea ce au
făcut fie predecesorii, fie sămaşii noştri,
dar la care acţiuni n­am participat
şi noi. S­ar putea găsi, fireşte, şi un şir
de lacune având la mână argumente
obiective, ştiinţifice. Dar să păşim
peste mofturile noastre specifice şi
să preţuim la justa ei valoare apariţia
acestei legislaţii acum cincisprezece
ani. Socot, a fost un mare eveniment
naţional. Pentru întâia dată limba
noastră era luată în seamă în mod
oficial, i se făcea loc la masa din Casa
cea Mare a fiinţării noastre, fiind, în
sfârşit, scoasă dintre pereţii bucătăriei
unde fusese încarcerată încă de la
1944. Partea negativă a acelor documente,
cred eu, e că Limba noastră
fiind adusă, în sfârşit, din bucătărie
la masă, nu a fost pusă la locul ce i
se cuvenea – în capul acelei mese,
ci undeva, la marginea ei, şi nu în
fotoliu, ci pe un scăunel şubred de tot.
2. Am mai răspuns la o asemenea
întrebare. Poate că n­am dreptate,
însă aceasta mi­i convingerea.
Am jubilat, ne­am felicitat, am dat
pinteni entuziasmului fals, exagerat,
uitând, sau poate neobservând, că
Limbii noastre, adusă la masă, i s­a
oferit acel scaun şubred, gata să se
risipească. Şi limba a înţepenit, cu
sufletul la gură, la acel colţ de masă.
Probabil, ne­a strigat, ne­a rugat,
limba Română
ne­a implorat să­i sărim în ajutor, să
fim alături de ea, să n­o lăsăm de una
singură, gingaşă, firavă, încă fără
puteri, în acel anturaj ostil. Vinoveţii
dramei prin care trece biata noastră
Limbă suntem noi şi numai noi, purtătorii
acestei limbi. Şi această sfâşietoare
dramă va dura atâta timp, cât
nu vom înţelege acest simplu adevăr
şi vom continua să căutăm vinoveţii
pe aiurea.
3. Un lucru foarte simplu. Să
avem niţică demnitate. E Anul marelui
nostru Domnitor Ştefan cel Mare
şi Sfânt. Ne place să vorbim despre
măreţia lui, despre faptele lui. Vorbim
cu mândrie, de parcă am contribuit
şi noi cu ceva la săvârşirea lor. Şi
nu ne dăm seama (sau nu vrem să
ne dăm) cât de mult compromitem
memoria slăvitului înaintaş. Prin ceea
CE şi CUM suntem. Ce­ar zice, oare,
Marele Domnitor dacă s­ar trezi pentru
o clipă şi ne­ar vedea că suntem
aşa cum suntem? Căci şi pe noi ne
avea în vedere atunci când zicea că
„...Moldova e a urmaşilor urmaşilor
noştri”. Oare nu i s­ar zvârcoli în
mâna­i dârză sabia necruţătoare nu
numai faţă de năvălitorii străini, ci şi
faţă de cei laşi din anturajul său? E
foarte trist adevărul, dar adevăr este
şi trebuie să­l recunoaştem: în definitiv,
suntem nişte laşi. Altfel n­am fi
ajuns acolo unde ne­am pomenit. În
ce ţară s­a mai auzit ca limba propriului
popor să fie lăsată de izbelişte şi
acest popor să treacă (benevol sau
nu prea, n­are importanţă) la o altă
limbă, a acelora care ignorează făţiş
şi limba, şi demnitatea, şi onoarea
acelui popor? Legislaţia lingvistică de
acum cincisprezece ani, fiind foarte
loială cu acei care urmau să ne înveţe
limba, prevedea ca peste cinci ani (în
1994, dacă nu mă înşală memoria)
alolingvii din anumite domenii de activitate,
deţinătorii de anumite funcţii
să fie supuşi respectivelor teste de
cunoaştere a limbii române (de stat).
Dar a trecut de atunci amar de vreme
şi lucrul acesta nu s­a mai întâmplat.
Ba mai mult, se insistă a instala,
oficial, în funcţia de limbă de stat şi
rusa. Căci, neoficial, ea continuă să
deţină această funcţie. Eroarea a fost
comisă de la bun început: s­a acordat