Untitled - Limba Romana

182
meu timişorean Lucian Alexiu: „Ca
atare, se mai zice, literaţii anilor ’70
nu ajung să se aglutineze în vreun fel,
ci apar în chip sandwich sau tampon
între celelalte două grupări generaţionale.
În ce mă priveşte, prefer altă
imagine: aceea a unor tineri intelectuali
şi artişti pe care faptul de a fi
contemporani, de a avea o formaţie şi
unele interese comune îi predispune
nu la gregarism, ci la individuaţie; a
unor «solitari solidari», căutându­şi
fiecare drumul propriu şi privind totodată
cu simpatie la căutările celor
de alături; şi, mai presus de toate, a
unei «generaţii» a cărei afirmare, nu
mai puţin briantă ca a altora, a stat tot
timpul sub semnul discreţiei”. Exact
asta o cred eu şi despre unii – e drept,
puţini – ’70­işti din Basarabia cu care,
sincer vorbind, o dată cu trecerea timpului
şi fixarea opţiunilor individuale,
nu mai formăm o generaţie omogenă,
ci rămâne doar dovada „generaţiei
biologice” şi relativ psihoculturale.
Zic relativ psihoculturale, deoarece şi
la acest capitol au survenit şi, poate,
mai au a surveni modelări şi remodelări
diferenţiatoare de caracter şi
formaţiune intelectuală.
– Şi totuşi, în istoria literaturii
a lui Mihai Cimpoi, sunteţi trecut la
„generaţia ochiului al treilea”.
– În orice istorie există inexactităţi,
subiectivisme... În ce mă
priveşte, eu cred – şi nu numai că
am declarat­o, ci consider că am
confirmat­o de mai multe ori – că fac
parte din generaţia iluziei necesare.
La urma urmelor, fiece generaţie e
cea a unei iluzii necesare, din care se
compune visul, neliniştit şi frumos, al
literaturii, al lumii.
– Din câte am reuşit să observ,
în poezie, dar şi în diverse
eseuri, folosiţi mai totdeauna noţiunea
de iluzie şi mai niciodată sau
extrem de rar pe cea de speranţă.
Aveţi o explicaţie?
– Nu, nu e o discriminare a uneia
din cele două noţiuni... motrice ale
destinului uman. Ba aş crede că am
fost atent la propriile mele speranţe,
ca şi iluzii, şi pot spune că – spre
limba Română
bine sau spre mai puţin bine, ca să
nu zic spre rău, – cu anii, se schimbă
până şi stilistica speranţelor. Speri
altcumva decât în juneţie. Apoi, probabil
există şi un fel de speranţe...
platonice – în van, adică, şi altele – ca
plan de acţiune, ca proiect şi impuls
de start. Însă nu poţi ajunge un maestru
al speranţelor, ele fiind mereu
evanescente, imprevizibile ca mesaj
şi obligatoriu incerte. Din speranţe
nu poţi face ceremonii şi deci nu poţi
fi maestrul lor. Astfel că eu prefer să
operez mai mult cu iluziile care sunt
„mai oneste”: nu promit prea multe.
Sunt mai austere, „mai bărbăteşti”
decât speranţele „feminine”. Dar una
din concluziile mai multor Stani Păţiţi
ar fi să nu te laşi furat de himere, de
aparenţe şi să nu te livrezi speranţelor­stereotipuri
care, de regulă, sunt
înşelătoare. În special, cei care ajung
în a treia parte a vieţii, ca şantier al
deziluziilor, ca spaţiu al rutinei şi...
ruinei de sine... Să fim lucizi şi să ne
îmbărbătăm, nu?
– Acum circa un deceniu,
Vasile Gârneţ opina că, în pofida
vremurilor grele pe care le traversăm,
vă încumetaţi să scrieţi întrun
ritm de invidiat, fiind, poate, cel
mai fecund autor basarabean. Între
timp, aţi editat mai multe cărţi de
poezie, eseistică, interviuri, traduceri,
antologii de autor, semn că
nu vă dezminţiţi. Şi aş îndrăzni să
vă întreb de proiecte, de aşa-zisele
planuri de viitor.
– Rar cine poate lua viaţa aşa
cum se nimereşte, fără a o „arma”
cu diverse planuri, speranţe, iluzii
ş.a. Pornind de aici, cineva spunea
subtil­ironic –, dar poate şi dramatic
–, că dacă vrei să­l faci pe Dumnezeu
să izbucnească în râs, povesteşte
despre planurile tale. Nici eu nu voi
dezvălui planuri „concrete”, putând
doar presupune că, după probele pe
care le am în sertare şi în computer,
aş fi omul părţii secunde a vieţii, în
prima parte a ei existând mai multe
impedimente de tot soiul, care mă
ţineau la distanţă de căile pe care
aş fi vrut să le încerc, să le tatonez.