Untitled - Limba Romana

Laborator de creaţie 177
personal” (nu al personalităţii totuşi,
ci în sensul de culte de moi, cum zice
fratele de latinie, francezul).
– Chiar şi astăzi vă declaraţi
numai jurnalist?
– Nu, deja m­am obişnuit să
spun pe şleau ceea ce sunt: scriitor.
– Încă de la debut, aţi fost
un verlibrist sui generis. Mai apoi,
uneori, aţi abordat şi formele fixe,
clasice, ale poeziei. Însă în volumele
mai recente, Pe lângă ştreang,
steag şi înger (Editura Dacia) şi
Sfinxul itinerant (Editura Vinea),
aproape că nu mai apar rigorile
formelor tradiţionale ale poeziei.
Aveţi vreo explicaţie specială?
– Cred că se poate observa
fără efort că, chiar şi atunci când
scriu poeme în matricea tradiţiei şi a
formelor fixe, şi ele emană un spirit al
modernităţii. Însă şi astăzi, din motive
imprevizibile, dar explicabile totuşi,
formula verlibrismului preponderent
metaforic care mă caracterizează,
presupun, e diversificată din când
în când de anumite poeme uşor...
neo­conservatoare, însă nestrăine
– spuneam – de spiritul estetic contemporan.
Se crede că poezia proporţiilor
– aşa i­aş zice prozodiei clasicizante
ca formă (ritm riguros, simetrie etc.)
– exprimă intenţionalitatea artistică
într­un mod mai limpede, adică mai
accesibil. Însă ea va fi clară, accesibilă
– cu toată normativitatea­i strictă
– doar în dependenţă de gradul de
pregătire şi intelecţiune estetică – în
sens mai larg – ale diverselor categorii
de cititori.
Astăzi a devenit deja arbitrară,
destul de relativă distincţia clasică,
aproape dogmatică, între conţinutul
şi forma poetică. Mai ales în cazul
când limbajul în sine pretinde dreptul
de operă de artă! În ce mă priveşte,
aş putea spune – potrivind un registru
sinestezic, analogic – că unele din
poemele mele, puse în severe forme
clasiciste, încheiate la toate rimele,
ţin totuşi de ceea ce pictorii numesc
avangarda figurativă. Asta în măsura
(cred că relativ mică) în care poezia
suportă / acceptă definiţii prin analogie
cu alte limbaje artistice. Şi suportă
totuşi, dacă e să ne amintim barem
de anticul Ut pictura poesis – dicton
destul de uzitat şi uzat, dar încă...
funcţional.
Anumite motivaţii ale „tentaţiilor
clasicizante” le­am expus cu alte ocazii,
unele ţinând chiar de prima mea
carte, Aripă în lumină, după care
un cunoscut exeget exclamase: „Ce
poet ambiţios: pe parcursul întregii
cărţi nu a admis nici o rimă!”. Deci
am dat câteva sonete, ca să învederez
că aş fi familiarizat cu „modelele
academice”. Alte dăţi – şi­o mărturisesc
acum, ad hoc – pur şi simplu
eşti tentat să­ţi propui tu însuţi nişte
reprize de virtuozitate poetică, de
paganinism (dar poate şi... păgânism,
pentru că poezia a apărut până la
creştinism, nu?) prozodic oarecum
peste mersul general al creaţiei tale
şi deci deosebitoare în întregul ei
context. Astfel că nici eu nu rezist,
uneori, ispitei de a proba / declanşa
dexteritatea de care sunt în stare în
texte de o rigoare clasicistă, însă de o
cât mai mare descătuşare semantică,
ideatică în cuprinsul acestor forme,
unde rima interioară, asonanţa,
omonimia, antinomia, inventivitatea
verbocreatorie, sintagmatică ş.a.
conlucrează la a oferi ceva de neatins
în cele mai democratice prozodii
ale poeziei etern­meta­moderne.
Asta în linia „discretei idei” că, în
timpurile noastre, precum şi în cele
ce vor urma avangardismului, modernismului,
există şi va exista un
proces permanentizat întru înnoirea
artei, indiferent de forma / matricea în
care este „turnată” aceasta. Da, modernismul,
zic, pentru a accentua că
nu sunt un filopostmodernist, văzând
în această noţiune un prefix în plus,
de felul meu rămânând a fi un filomodernist
convins. Acceptând, evident,
consecinţele de rigoare. Pentru că
spunea Eugenio Montale: „Te costă
mult să ai suflet modern. Dovadă aş
putea fi eu”. Ideea şi­o poate asuma /
aplica oricare alt scriitor ce consideră
că modernitatea este starea de con-