Untitled - Limba Romana

Analize şi sinteze 77
ambii nobili de viţă aleasă. Amîndoi
au luptat vitejeşte, dar mai cu seamă
Ronsard, astfel încît mai mulţi s-au
înrolat sub drapelele lor” [3, p. 90].
Despre ce este vorba de fapt
în citatul acesta din Cercetările…
lui Étienne Pasquier? Despre o
operaţiune violentă, anticipîndu­şi în
chip iluzoriu propriul triumf (un triumf
mereu amînat de istoria culturii şi civilizaţiei),
a unor poeţi porniţi împotriva
unei ipotetice ignoranţe generale. Să
se reţină că prin „ignoranţă” autorul
citatului subînţelege, în mod evident,
gustul comun, sensibilitatea culturală
formată sub impactul direct al tradiţiei,
snobismul. E de menţionat şi faptul că
lexicul folosit aici denotă, prin anumite
articulaţii stilistice („război triumfător”,
„avangarda”, război „declarat ignoranţei”,
„înainte­mergătorii”, „s­au
înrolat”, „au luptat vitejeşte” etc.), o
stare de spirit orientată spre ruperea
legăturilor cu tradiţia, în numele unei
imperceptibile misiuni / cauze mesianice
moderne. Logica şi radicalitatea
acestui demers poetic presupuneau
– ca finalitate – promovarea de către
protagoniştii lui (adică de către poeţii
„înainte­mergători”) a unei forme noi
de poezie ori a unei poezii a lumii noi.
Mai tîrziu, în anii ’20 ai secolului
al XIX­lea, Saint­Simon le va
distribui artiştilor – în utopiile lui
privind „noul sistem” al lumii – nişte
funcţii mult mai largi, substanţial
diferite. În avans ele însele în raport
cu utopia platoniciană a Republicii,
utopie ce preconiza expulzarea
poeţilor în afara cetăţii, proiectele
saint­simoniste de organizare
a societăţii umane le va rezerva
„oamenilor imaginaţiei” prerogative
tipic avant-garde­iste, însă cu directe
şi puternice implicaţii politice:
…în această măreaţă misiune,
artiştii, oamenii imaginaţiei, vor
deschide marşul; ei vor lua din trecut
Epoca de Aur şi o vor oferi ca pe un
dar generaţiilor viitoare; ei vor face
ca societatea să aspire cu pasiune
la zorile bunăstării sale şi vor face
aceasta prezentînd imaginea unei
noi prosperităţi; (…); ei vor cînta
binecuvîntările civilizaţiei şi, pentru
a-şi atinge ţelul, vor folosi toate mijloacele
artelor, ale poeziei, elocinţei,
picturii, muzicii, într-un cuvînt, ei vor
dezvolta aspectul poetic al noului
sistem [3, p. 94].
Se produce deci o re­utilizare a
metaforei avangardei, însă de data
aceasta cu aplicaţie la domeniul
politicului.
Cu ce şi în ce mod vor răspunde
artiştii înşişi imperativelor
filozofiei saint­simoniste şi intenţiilor
ei de a­i înregimenta într­o linie de
şoc a „deschizătorilor de marş” şi
a cîntăreţilor­făuritori­ai­„civilizaţiei
viitoare”? Înainte de a răspunde la
această întrebare se cuvine să ne
amintim că este vorba de perioada
deceniilor anterioare revoluţiei de la
1848. E perioada unor nemulţumiri
generale, dar şi a speranţei unanime
de progres şi libertate. Dimpreună cu
unele idei liberale, ideile anarhiste
şi cele socialiste căpătă o puternică
forţă de concretizare de la un capăt
la altul al Europei. În aceste condiţii,
mulţi reprezentanţi ai intelectualităţii
de creaţie consimt, printr­o coeziune
a perspectivelor individuale asupra
istoriei, la importantele mutaţii
politico­ideologice de pe continent.
Angajarea devine criteriul probităţii
morale a artistului şi dovada decisivă
a validităţii creaţiei sale. Însuşi Hegel
solicita artiştilor, în prelegerile lui de
estetică, responsabilitatea de a fi
„aproape de popor” şi de a împărtăşi
concepţiile timpului în care trăiesc.
Artei i se cerea deci să devină o
formă a acţiunii revoluţionare. Mai
mult, diverse mărturii privind zilele
pariziene ale lui februarie 1848
atestă că niciodată pînă atunci nu
se implicaseră într­o revoluţie atîţia
poeţi şi literaţi. Spre exemplu, se
presupune că însuşi individualistul
şi criticul de mai tîrziu al „conformismului”
ideologic intra­avangardist,
Baudelaire, ar fi fost văzut printre
insurgenţii paşoptişti cu arma în mînă.
Tot el iniţiase în acele timpuri apariţia
ziarului Salvarea publică. Conştiinţa
necesităţii unei relaţii strînse dintre
artist / artă şi societate era mai acută
ca niciodată. Cu toate acestea,
încă nu se poate vorbi, cu referire la
acea epocă, despre existenţa unei
avangarde estetice. Înainte de a fi o
literatură, avangardismul mai rămîne
a fi un tip de reacţie, un mod activ
de a interveni în economia istoriei,