Untitled - Limba Romana

cum vorbim, cum scriem? 43
Ion CIOCANU
SiMPtoMele
Faptul că a rostit greşit – „simptoame”
– un medic nu ne scuteşte de
necesitatea corectării acestei forme
de plural. Nu de alta, dar greşelile
au proprietatea de a se înmulţi foarte
repede şi de a lua proporţii ca în cazul
„diploamelor” şi al altor cuvinte. Un
simptom – două simptome!
Noi cunoaştem că Dicţionarul
explicativ al limbii române indică
în paranteze că ar exista şi pluralul
„simptoame”, dar avem convingerea că
această indicaţie nu este una inspirată
şi benefică. Revenim pentru o clipă la
deocheatul plural „diploame”. Ce şi­or
fi zicând adepţii acestuia: dacă dicţionarul
admite forma „simptoame”, de
ce n­ar fi valabilă şi forma „diploame”?
Or, o atare formă nu este recomandabilă,
răspund în cor majoritatea
lingviştilor, începând, de exemplu,
cu Gabriel Angelescu, autorul unui
mai vechi Dicţionar de dificultăţi
ale limbii române (Bucureşti, Editura
Coresi, 1991), care la pag. 78
notează: „Simptom s.n., pl. simptome,
nu simptoame”. Forma de plural
diftongată nu este recomandată nici
de Vasile Breban, nici de autorii dicţionarului
explicativ uzual al limbii
române (Chişinău, Editura Litera,
1999), nici de autorii Dicţionarului
explicativ al limbii moldoveneşti
din 1985 (vol. II). Forma de plural
„simptoame” este repudiată categoric
de Andrei Crijanovschi, care în al său
Dicţionar de dificultăţi ale limbii
române din 2000 scrie literalmente
următoarele: „Simptom s.n., pl. simptome,
nu simptoame, nici simptomuri”
(pag. 356). În fine, siguranţa noastră
deplină e că unica formă de plural
acceptabilă în cazul substantivului
simptom se întemeiază pe opinia
distinsei doamne a culturii româneşti
Mioara Avram, care în excelenta sa
carte Cuvintele limbii române între
corect şi incorect (Chişinău, Editura
Cartier, 2001, pag. 205) notează fără
echivoc: „Simptom s.n. se pronunţă
şi se scrie cu p între m şi t (nu simtom)
şi cu m (nu n) la finală: pl. este
simptome (nu simptoame)”.
a SeSiZa, SeSiZaBil,
SeSiZare
La origine, verbul, adjectivul şi
substantivul scoase în titlul medalionului
de faţă se scriu, în franţuzeşte,
saisir, saisissable, saisissation. Primul
lucru care se cere spus e că etimonul
lor ne­ar obliga să scriem şi să rostim
„(a) sezisa”, „sezisabil”, „sezisare”.
Un timp, anume aceste cuvinte au
fost considerate corecte, după cum
ne convingem la lectura volumului al
IV­lea al Dicţionarului limbii române
literare contemporane (Bucureşti,
Editura Academiei, 1957), care propunea
şi o seamă de exemple, ca „Poeţii
sezisează ceea ce este nou şi duce
omenirea înainte”, „Când loviturile
sunt date de un duşman sezisabil, ele
vor tinde să îmboldească pe cel lovit la
lucru, la luptă” şi „Sezisarea instanţelor
judecătoreşti” (pag. 107).
Dar limba nu este un mecanism
reglat o dată pentru totdeauna, ci e
un organism viu, în continuă mişcare
şi dezvoltare, drept care dicţionarele
de azi recomandă în unanimitate
formele (a) sesiza, sesizabil, sesizare
(a se vedea, de exemplu, Dicţionarul
explicativ al limbii române, ediţia a
II­a, pag. 979, dar şi Mioara Avram,
Cuvintele limbii române între corect
şi incorect, Chişinău, Editura
Cartier, 2001, pag. 142, 143, 147). De
altfel, autoarea numită la urmă face o
notă pe deplin întemeiată, menită să
ne ferească de o greşeală discutabilă,
dar care se cere imperios evitată:
„...Variantele sezisa, sezisare, deşi
justificate etimologic, sunt învechite şi
pedante” (pag. 147). Andrei Crijanovschi
este la fel de categoric: „Sesiza,
nu sezisa”, „Sesizare, nu sezisare”
(Dicţionar de dificultăţi ale limbii
române, pag. 354).
Prea bine, dar de ce revenim
la ortografierea cuvintelor în cauză?
Pentru că în practica vorbirii
şi – ceea ce e deosebit de important
– în aceea a scrierii nu există până
în prezent unanimitatea necesară în