Untitled - Limba Romana

166
consumând şi fiind consumat de
emoţii, îşi consolidează „statutul” său
de om al firii care a cunoscut o sumă
de experienţe pe care şi le asumă
la modul poetic postmodern. Astfel
dragostea are feţe multiple, unele
fiind derutante, înşelătoare: S-a lăsat
vândută pe un sărut, / I s-a bătut în
inimă un cui înroşit, / Urletul ei a trezit
oraşul, // A doua zi, au biciuit-o în piaţa
publică / Pentru tulburarea liniştii
(scurtă poveste despre biciuire).
Trăgându­şi firele din timpuri străvechi,
de ev mediu, când, în general,
era asociată cu sentimentul suprem
faţă de divinitate, dragostea personajului
din poezia Clarei Mărgineanu se
îndreaptă către o zonă în care tragicul
şi grotescul îşi dau mâna. Spectacolul
trăirii, aflate la cota înaltă a „consumerismului”
emotiv, se desfăşoară
pe un loc înalt, pe munte, fără a fi
străin de Dumnezeu, dar se petrece
o schimbare evidentă de accente:
„Aerul munţilor cu biserici săpate în
piatră” este înlocuit cu aerul, doar cu
„aerul din preajma unui om”, iar în
rezultatul acestui „management” al
emoţiilor tărâmul sentimentelor este
invadat de „circul veseliei generale,
pe fundalul căruia o icoană plânge”
(Ar putea oare fi însăşi imaginea personajului
liric postmodern?).
Disperarea se consumă întrun
spaţiu închis, poeta recurgând la
strategii expresive tipic postmoderne:
Era o iarnă nordică, era un fel
de bine
Cu mine înspăimântată, cu tine
dirijând geografia...
M-am încăierat orbeşte cu uşa,
cu fereastra,
M-am prelins în stare lichidă,
pe un perete
Ce gesturi imprudente sunt
la modă în vara aceasta
Plăsmuite altui destin,
de ursitoarele bete
(visul nordic).
Gesturile, de­a dreptul şocante,
disimulează fragilitatea:
Tremură în inima mea
Mâinile şi răsuflarea unui copil
bătut
...Nu eu am pus otravă
la rădăcina urletului,
Nu eu mi-am tăiat încheietura
Ca să ling jarul,
Nu eu mi-am smuls venele
limba Română
cu dinţii.
Este prezentă aici o luptă cumplită
cu singurătatea, amintind de
maniera poetului francez de la Marcilia
Gerard Blue, care îşi tranşează
în versuri singurătatea cu loviturile
disperării. La poeta noastră singurătatea
este resimţită supraindividual:
Alo, doctore,
Nici măcar nu sunt eu
cea care îţi vorbeşte acum
Ci Dumnezeu a scris
acest poem
Mai demult,
În creierul meu
(doctore, în noaptea asta).
Dată la o parte, cortina lasă la
vedere un „bestiar subteran, unde
vampirii şi vrăjitoarele fac tumbe” cu
mantia personajului liric în dinţi. Un
personaj făcând exerciţii de exorcism,
învingând spaime şi deziluzii,
depăşind starea de sinceritate fadă
(La curtea aristocraţilor nu poţi merge
aşa ca un nebun, cu inima în pumni
şi viaţa răstignită), trăieşte la modul
sarcastic trucajele vieţii mondene,
fără a­i fi străin un anumit sentiment
de vinovăţie:
Cineva mi-a injectat forţă
Proiectându-mi vinovăţia,
A fost o anestezie totală.
În ordinea trucajelor „singurătatea
e marfă de contrabandă”,
parfumul tinereţii miroase bolnav.
Luciditatea, ca o lamă de cuţit, este
la îndemâna autoarei care decupează
imagini memorabile ce degajă
energia „care ne condamnă să nu
murim”. E o lume „fără învingători şi
fără învinşi, în care adevărul nu mai
are forţă, iar remuşcările nici atât”,
duminica fiind „o sărmană duminică”,
în care „blândeţea se risipeşte în fiecare
banalitate”. Tonul de romanţă
nu lipseşte, însă este şi el redactat
în cheie postmodernă, cu „mâini de
absenţă bronzată”, absenţa, mereu
aceeaşi absenţă provocând senzaţia
unei frici ancestrale:
E vară
Mi-e frică de viaţă ca şi
de moarte.
E o frică geamănă cu aruncarea
în gol:
M-am aruncat în gol
Ştiind undeva braţe pregătite
să mă prindă,