Untitled - Limba Romana

218
convenţie înţeleasă şi acceptată de
public şi, în această calitate, dramaticul
este în primul rînd un constituent
al planului enunţării motivului 2 .
La drept vorbind, cartea nu
conţine nici un fel de descrieri; este
vorba de o serie de cazuri reale, iar D.
Crudu dă aici dovadă de o bogată capacitate
afectivă pentru o foarte mare
diversitate de caractere umane, aşa
cum se întîlnesc ele aievea, oferind
privilegiul comunicării printr­un limbaj
clar şi precis:
Un teren de sport acoperit. Primul
şi al doilea prieten al preşedintelui
joacă tenis de cîmp. Se face seară.
Contururile celor care joacă tenis de
cîmp aproape că nu se disting. Apoi,
un birou. Secvenţe dintr-un cimitir.
PRIMUL PRIETEN AL PREŞE-
DINTELUI: Nu ştiu ce să facem. Nu
ştiu. Este serviciul tău?
AL DOILEA PRIETEN AL PRE-
ŞEDINTELUI: Da. Atenţie! Pun mingea
în joc.
PRIMUL PRIETEN AL PREŞE-
DINTELUI: Să le spunem că e mort
de trei zile? Că a făcut stop cardiac
în budă.
AL DOILEA PRIETEN AL PRE-
ŞEDINTELUI: Nu-ţi dai seama ce
spui?
PRIMUL PRIETEN AL PRE-
ŞEDINTELUI: Dar el e mort. Iată-l, e
mort. Stă mort în faţa noastră. Trebuie
să le spunem. Nu avem altă soluţie.
AL DOILEA PRIETEN AL PRE-
ŞEDINTELUI: Trebuie să ne gîndim
la alte soluţii.
PRIMUL PRIETEN AL PRE-
ŞEDINTELUI: Oricum, era trecut de
nouăzeci de ani, era preşedinte de
vreo trei decenii şi e mort de trei zile.
AL DOILEA PRIETEN AL PRE-
ŞEDINTELUI: Nu le putem spune
în nici un caz că e mort. (Alegerea
preşedintelui (a patra copie), p.
35). Autorul insistă în supoziţia că
această comunicare este un mijloc
utilizat pentru a influenţa spectatorul,
scoţînd în evidenţă imensa valoare
pragmatică a textului. Cercetătorul I.
Osolsobe punea problema pieselor
dramatice care, în sine, „reprezintă
limba Română
comunicare umană asupra comunicării
prin comunicare: prin ceea
ce reprezintă, prin ceea ce spune” 3 .
Materialul piesei date prezintă rodul
unor observaţii foarte exacte, şi nu al
imaginaţiei. D. Crudu nu caută vreo
amprentă personală inconfundabilă
în felul de comunicare şi de comportare
al personajelor sale. Pur şi simplu,
atitudinea şi comportamentul lor
există şi este înregistrat ca atare, fără
grabă, deoarece în spatele formei
exterioare se ascunde un continent
uman bogat, necunoscut încă nouă:
ANDREI: Mîine dimineaţă voi fi
putred de bogat. Mîine îi voi căuta şi
ne vom muta în cel mai luxos apartament
din oraşul ăsta. Mîine dimineaţă
am să mă împac cu Maria.
TONI: Succes!
ANDREI: Domnule colecţionar,
v-am adus penele alea de emden
de la 157 despre care v-am vorbit la
telefon. Sînt din perioada romană. Cît
îmi puteţi da pe ele?
COLECŢIONARUL: Nişte pene
de emden dintr-o asemenea perioadă
sigur că ar fi costat o avere, dar,
din păcate, am să vă dezamăgesc.
Domnule, aceste pene de emden sînt
false. (Pene de emden de la 157 (a
cincea copie), p. 47).
Credem că şi din acest motiv
piesa ni s­a părut a fi un text de un
caracter absolut dramatic – materie
brută pentru un soi de teatru fracturist
care, jucat ori expus în avanscenă,
poate să­i implice pe spectatori în
cele ce se află ascunse „înăuntrul”
dramei:
O bancă la capătul unei străzi.
O doamnă stă pe marginea băncii.
Coloane de soldaţi defilează pe stradă.
Se lasă înserarea.
ORBUL: Pot să stau şi eu pe
bancă, lîngă dumneavoastră?
OARBA: Doar dacă nu sînteţi
soldat.
ORBUL: Nu sînteţi soldat,
doamnă.
OARBA: Atunci aşezaţi-vă!
ORBUL: Vă mulţumesc, doamnă.
OARBA: Nu-mi plac soldaţii.