Untitled - Limba Romana

180
– Am impresia că, aici, deja
„ne ridicăm la fileu” problema
interferenţei genurilor literare, dar
şi a pluralităţii acestora în preocupările
unuia şi aceluiaşi autor.
Poetul Leo butnaru scrie proză,
eseu, critică literară, dramaturgie
pentru copii, traduce mult.
– Să ne reamintim că încă din
prima jumătate a secolului trecut
vocaţia pentru literatură a încetat de
a mai fi presupusă drept una fatală
şi exclusivistă sub aspectul delimitărilor
şi branşamentelor profesionale
(spre exemplu, că poetul nu poate
fi şi critic, iar criticul – poet), dar şi a
rigorilor de gen, a dispariţiei acestora
– cel ce scrie poezie nu poate fi şi un
bun prozator etc., şi e bine ca fiece
„predestinat” să se ţină în albia genului
său „de bază”, fără a răspunde
sirenelor chemătoare spre imensul,
liberul şi... liberal­democraticul spaţiu
al literaturii ca supremă, emblematică
definiţie a scrisului artistic,
critic, eseistic de valoare. Aceasta,
în fericitul caz când, după expresia
lui G. Călinescu, toate activităţile „se
armonizează sub o capacitate dominantă,
într­un gen unic al personalităţii
scriitorilor... Baudelaire nu e nici
poet, nici critic, el este Baudelaire.
Marele creator se sustrage genurilor
şi creează propriile forme, pe deasupra
oricăror clasificaţii didactice”.
Între ele, genurile literare asimilează
unele de la altele elemente afine, modalităţi
de operare, componente ale
sistemelor de elaborare şi expresie
artistică, drept rezultat ajungânduse
la conexiuni şi semnificaţii ce ţin
de ceea ce se numeşte, constant,
originalitate, diversitate, înnoire etc.
În toate e simbioza unor particularităţi
stilistice caracteristice mai multor genuri
literare, lucru pe care le intuiesc,
apoi le conştientizează cu claritatea
aplicaţiei practice tot mai mulţi autori
moderni. Dar, ca să mă refer la propriul
exemplu, mi­am zis că, evident,
nu mai suntem pe timpurile homeriene,
când poezia părea să trăiască
din propria sa plenitudine. Astăzi, ea
intră „irezistibil” în „coaliţii” cu toate
limba Română
genurile literare şi chiar cu genurile
de informaţie. (Dar asta, nu obligator
„în obligator responsabila faptă a
scrisului literar şi jurnalistic”, cum s­ar
fi spus, bombastic, ieri­alaltăieri.) O
proză se apropie de poezie pe calea
ocolită a parabolei pe parcursul căreia
se mai întâmplă câte o aventură
metaforică mai originală, precum îndrăznesc
să spun că mi s­a întâmplat
mie în Ultima călătorie a lui Ulysse,
care fusese inclusă în antologia celor
mai bune nuvele publicate, în întreg
spaţiul românesc, în anul 1998. Iar
astăzi par „a face carieră” poemele
nuvelistice, precum le­a numit Ana
Ahmatova, afine tipologiei prozodiei
lui Konstantinos P. Kavafis. Iar eu
cred că sunt din rândul autorilor cărora,
cu vârsta, cu experienţa „dură”, nu
li se atrofiază capacităţile sufletului de
a capta poetic realitatea şi, concomitent,
irealitatea sau supra(i)realitatea,
concretul şi imaginarul. Probabil, trec
sub specie poeseos şi proza şi eseurile
care mi se întâmplă să le scriu. În
orice caz, metafora e prezentă şi în
ele. Şi, mai îndrăznesc să cred, – şi
stilul ca o eleganţă mereu jinduită.
– Am reţinut că de multe ori
vă înţelegeţi mai bine cu tinerii, decât
cu colegii din alte generaţii. ba,
din câte se ştie, mai mulţi dintre ei
au scris cu simpatie şi înţelegere
despre cărţile dvs., printre ei fiind
Vasile Gârneţ, Emil Galaicu-Păun,
Vitalie Ciobanu, Aura Christi, Iulian
Ciocan ş. a. Putem relua subiectul?
– Da, e cunoscut şi remarcat
faptul că mă înţeleg şi mă întâlnesc
în scris şi în opinii despre scris şi
societate cu unii dintre mai junii mei
colegi, dimpreună considerând că
registrul generaţiilor nu e unul al
concurenţelor şi concurenţilor, ci al
conlucrării şi selecţiilor simpatetice
ce trebuie să excludă, vorba lui Tudor
Arghezi, imboldul otrăvit al rivalităţilor.
Şi nu o dată, în memorie, „îmi
bâzâie” armonios un superb distih
al Ioanei Crăciunescu: „Şi nu ştiu de
ce, poeţilor tineri,/ Mereu mi se pare
că printre voi am rămas”. Şi această
compatibilitate, dar şi... nostalgie, „mi