Untitled - Limba Romana

136
demnitatea de doamnă a ţării. Cei de
la curte considerau că pentru cinstea
şi slava ţării tânărul voievod trebuia
să­şi găsească pereche printre fiicele
împăraţilor şi ţarilor vremii. Maruşca
se stinse în scurt timp, fie răpusă de
o boală grea, fie de amărăciune şi
necaz pentru că nu a fost acceptată
la curte ca doamnă alături de Ştefan.
Nu se ştie cât timp a trecut după
acest episod din viaţa lui Ştefan cel
Mare, dar voievodului i se cerea săşi
găsească mireasă şi să celebreze
nunta domnească cu o cneaghină
„din rude mari împărăteşti”. În sfatul
domnesc şi în anturajul mamei sale,
Maria­Oltea, s­a discutat îndelung
pe cine ar fi trebuit să ia în căsătorie
voievodul, făcându­se în cele din
urmă şi alegerea. În acest scop, au
fost trimise iscoade şi solii în toate
părţile lumii, ca să fie alegerea cât
mai reuşită. Din păcate, cronicile
vremii nu ne furnizează prea multe
informaţii despre împrejurările în care
a cunoscut­o Ştefan pe Eudochia de
Kiev, prima sa soţie şi doamnă a Ţării
Moldovei. Se cunoaşte doar că tânăra
mireasă era sora cneazului sau ţarului,
cum era numit în unele izvoare,
Simion Olelcovici de Kiev, din Marele
Ducat al Lituaniei 1 . Acesta era un nobil
bogat, de viţă veche de cneji kieveni,
de neam creştin ortodox, detaliu deosebit
de important, dacă ţinem seamă
că Ţara Moldovei aparţinea aceleiaşi
lumi creştine ortodoxe. Or, pe atunci
apartenenţa la o credinţă era de importanţă
primordială nu numai pentru
marea boierime din sfatul domnesc,
pentru mama voievodului – femeie
deosebit de evlavioasă –, dar şi pentru
toată Ţara Moldovei.
După cum „scrie letopiseţul”,
ceremonia de cununie şi nunta au
fost celebrate în cetatea de scaun
a ţării la Suceava, în ziua de 5 iulie
1463. Tânăra pereche voievodală s­a
cununat în biserica mitropoliei numită
Mirăuţi, iar slujba de cununie a fost
oficiată chiar de Înalt Preasfinţitul
Teoctist, mitropolitul Moldovei şi al
Sucevei, însoţit de un mare sobor
de episcopi şi preoţi. Dintru început,
limba Română
evenimentele s­au derulat, se pare,
într­un chip destul de fericit pentru
Ştefan voievod şi tânăra sa doamnă
Eudochia, deoarece numai la zece
luni după căsătorie Dumnezeu le
dărui un fiu, pe care Ştefan îl numi
Alexandru, în onoarea bunicului
său Alexandru cel Bun. În realitate,
Ştefan era nepotul lui „jupân Bogdan”,
fratele lui Alexandru cel Bun.
La un an de zile Eudochia îi aduse
voievodului pe lume o frumoasă
domniţă pe care au numit­o Elena
sau Olena, după obiceiul şi pronunţia
rutenească.
Astfel, Maria­Oltea, mama voievodului,
a trecut în lumea celor
drepţi mulţumită în suflet şi în faţa lui
Dumnezeu că a avut parte în viaţa
ei zbuciumată şi de bucuria de a­şi
vedea fiul nu numai urcat în scaunul
domnesc, ci şi căsătorit cu o frumoasă
fiică de „ţar”, care i­a dăruit şi doi
nepoţei drăgălaşi.
Însă, precum se ştie, în viaţă
totu­i schimbător, nimic nu­i veşnic
sub soare. La 25 noiembrie 1467,
Ştefan era plecat din capitală cu treburi
urgente, iar Matei Corvin, craiul
unguresc, veni cu război asupra Moldovei.
Acesta era mânios că Ştefan
voievod îi smulse Chilia cu doi ani
în urmă şi că îşi aşezase pârcălabii
săi în cetate. Tânăra domniţă se îmbolnăvi
pe neaşteptate şi în scurtă
vreme plecă dintre cei vii. Nu se ştie
din care pricină (fie că ţara era în
mare primejdie, fie că pisarul a uitat
să scrie în letopiseţ), nu s­a scris nici
într­o cronică şi nici într­un pomelnic
unde i s­a oferit loc pentru somnul
de veci Eudochiei. Deşi Ştefan se
afla în lupte cu Matei Corvin şi lipsea
din capitală, Eudochia a fost înmormântată
domneşte, cu multă jale şi
durere, iar vlădica Teoctist trebuie
să fi avut grijă ca ritualul să fie oficiat
după canoanele bisericeşti. Întors din
război, Ştefan a aşezat pe mormântul
doamnei o lespede funerară de marmură
albă, fragmentele căreia au fost
descoperite recent.
Mai târziu, istoricii au încercat
să stabilească unde a fost înmor-