Untitled - Limba Romana

Ars poetica 165
Ana bANTOŞ
SOLITUDINE
ŞI RĂzVRĂTIRE
Mobilurile poeziei Clarei Mărgineanu
sunt cartea şi iubirea. Nu
întâmplător este şi motto­ul volumului
de versuri Dans cu pumnalul în
inimă semnat de autoarea bucureşteană:
„Să vorbeşti despre carte ca
despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai
putea­o iubi? În fond, gândiţi­vă ce se
întâmplă cu cărţile: le dorim, le avem,
ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le
părăsim, le regăsim, ne pierdem în
ele, le îngropăm numele în adâncul
nostru şi, dacă e nevoie, îl uităm. Nu
aşa arată toate iubirile noastre?”.
Aceste cuvinte, aparţinându­i lui
Gabriel Liiceanu şi care amintesc de
titlul unui volum semnat de Nicolae
Manolescu Cărţile au suflet, sunt
cât se poate de elocvente pentru
universul poeziei Clarei Mărgineanu,
în care lecţia de viaţă se împleteşte
cu cea din cărţi. Poeta, care este
reporter la TVR Cultural, asimilează
lecţia vieţii dintr­o existenţă dură.
Ea se referă la tristeţea esenţială,
poezia constituindu­se ca un joc
complex, pe care tânăra autoare şi­l
însuşeşte cu eleganţă. „Trecutul e
marele adversar, prezentul e coada
unei comete” şi râsul e vindicativ: Să
râzi în hohote de ce ţi se întâmplă /
Înseamnă vindecarea pe jumătate,
scrie autoarea precizând între paranteze
(am învăţat asta din cărţi
nu din propriile răni).
La deschiderea parantezelor,
pe parcurs, ni se dezvăluie lumea
unui personaj feminin rănit în adâncul
fiinţei de „pumnalul destinului”:
Doi părinţi morţi. / Doi împărţit la doi,
scrie scurt autoarea, fără inutile detalii
despre propria­i biografie.
Lumea Clarei Mărgineanu în
care ispita e pe gratis iar dezertarea,
un exerciţiu de stil e una în care coexistă
rugăciunea şi dezastrul, este
cea de după Eugen Ionesco, Samuel
Becket şi George Luis Borges, în
care aşezarea omului în „ecosistem”
presupune o forţă enormă a spiritului.
Pe aceasta Clara Mărgineanu şi­o
revendică din propria­i feminitate, în
care descoperă o anumită putere de
regenerare. Personajul liric renaşte
din chiar dialogul cu poemul.
E un alt fel de intertextualitate
decât cea în care coexistă fragmente
de texte străine. E ca şi cum autoarea
şi­ar citi propriul destin ca pe un text
străin, transfigurându­l artistic. Din
poezia Clarei Mărgineanu se degajă o
forţă incontestabilă datorită prezenţei
feminine anonime. Faptul că autoarea
îşi asumă conştiinţa anonimatului
feminin contează în primul rând. Abia
de aici încolo lumea poeziei sale îşi
dezvăluie adevăratele dimensiuni.
Radiografierea vieţii de fiece zi se
constituie într­un univers spasmodic,
întrebările fiind formulate cu fermitate:
Dacă marile mele dureri / Au devenit
atât de ale mele, / Voi avea oare
norocul / Ca marile mele dureri / Să
nu-mi aparţină / Cu adevărat? (an
nou cu interjecţii). Urletul, otrava,
vipera, jarul, lama de cuţit, spaima,
iluzia, boala, frica, violenţa şi mirosul
de leşie – toate se adună într­o lume
a absenţelor, pe care autoarea vrea
să o facă locuibilă prin chemarea
iubirii: Eu injectez oxigen / În aerul
din care / Cineva lipseşte.
O linişte înşelătoare este trasă
aidoma unei cortine, separând focarul
emoţiilor în fierbere şi viziunile
cu accente de apocalipsă. „Izolarea”
aceasta prin cortina liniştii aparente
vine nu atât din lipsa de încredere
în viaţă, cât din dorinţa de aflare, pe
cont propriu, a sursei de alimentare
a încrederii. Convertirea dragostei în
„carte”, în poezie, în cuvântul cu mlădieri
poeticeşti lasă la vedere dorinţa
de a crede în forţa miraculoasă a dragostei,
a cuvântului şi a lui Dumnezeu.
Acestea sunt, de fapt, punctele
pe care se reperează poezia plină
de fiorduri dramatice şi de expresii
cu veritabile virtuţi artistice a Clarei
Mărgineanu. Draperiile de cuvinte
menite să apere fiinţa personajului
liric, care, în ciuda curajului afişat,
este, în esenţa sa, unul vulnerabil, au
rolul de perete izolator, de descântec
ce apără firea de răul destinului, de
casă­cetate în care personajul liric,