Untitled - Limba Romana

60
MARIAJURI DE OCAzIE
limba Română
Stelian DUMISTRĂCEL
Dacă absurditatea se poate gândi, se poate şi exprima.
(Eugeniu Coşeriu)
Modul natural şi obişnuit de a vorbi (Quintilian) a creat şi a impus, în orice
limbă, un număr impresionant de structuri ce reflectă solidarizarea lexico­semantică
printr­un proces pe care Eugeniu Coşeriu l­a calificat drept un adevărat
„mariaj cvasiobligatoriu” al unor cuvinte. Pentru vorbitorii limbii române (şi, la
rândul lor, pentru vorbitorii altor limbi, folosindu­şi propriile vocabule) au devenit
veritabile clişee îmbinările ce asociază automat unui substantiv un anumit
adjectiv: frunza este verde, muntele înalt, fata frumoasă, mama bună, bătrânul
înţelept, iar şarpele viclean! Reluarea simplelor calificative automatizate este
însă primul pas spre cursa în care vorbitorul comod cade atunci când, apoi,
acceptă rezultate ale coerciţiei sociale şi culturale: folosind limba maternă, el
are la dispoziţie formule „de­a gata”, ce perpetuează nu doar aprecieri standardizate
convenabile, ci şi adevărate norme de conduită şi de totală creditare; la
exemple de această factură din seria precedentă pot fi adăugate caracterizări
cum ar fi „copil cuminte”, „elev silitor”, „comandant viteaz” etc. Ne aflăm, de
fapt, la izvoarele inconştiente ale generării oricărei „limbi de lemn”.
„Revolta” vorbitorului împotriva unor astfel de formule este ocazională şi
spontană, dar recunoaşterea spiritului de contestaţie în materie de „contextulgăsit­de­a­gata”
spre a fi citat în variate împrejurări ne­o favorizează intervenţia
prin substituire în aşa­numitele «enunţuri aparţinând discursului repetat».
Acestea sunt, în principiu, o ilustrare exemplară în ceea ce priveşte mariajul
obligatoriu al cuvintelor din punctul de vedere al competenţei idiomatice. Locuţiunile
(mai mult sau mai puţin expresive), parimiile şi idiotismele, la care
s­au adăugat, apoi, reflexele culturii majore (enunţuri din textul religios, titluri
de opere şi citate din acestea, mai ales versuri) au constituit mult timp mijloace
obişnuite de ornare a discursului devenit, în felul acesta, un text pe care Coşeriu
l­a numit de tip „colaj”: în structura discursului construit după „tehnica liberă a
vorbirii” apar fragmente mai mult sau mai puţin „fixe”, reprezentând enunţuri
din clasele mai sus-amintite.
Reacţia de respingere a formulelor de punere sub autoritatea înţelepciunii
de împrumut sau a imaginaţiei altora, ca judecăţi de valoare sau ca asocieri de
cuvinte expresive, se manifestă prin intervenţii ce suprimă „norma cunoaşterii
lucrurilor”, regula congruenţei, a „corectitudinii” sau a identităţii (Coşeriu). Suspendarea
tradiţiei este adesea metaforică, metalingvistică, dar şi de­a dreptul
extravagantă, fără a contraveni intenţiilor generale ale comunicării: scriitorul
contează pe capacitatea receptorului de a­i înţelege intenţia, astfel că enunţuri
aparent imposibile devin „normale” sui-generis, aducând în exprimare un
element nou în planul funcţiei estetice.
Vom urmări, la câţiva scriitori, manifestarea acestui tip de subminare a
regulii de identitate prin substituiri în enunţuri aparţinând discursului repetat ce
reprezintă locuţiuni, parimii, ,,sloganuri” sau simple automatisme ale vorbirii.
Două repere reflectând unghiuri de abordare considerabil diferite găsim
la Iacob Negruzzi, în ipostaza de adevărat epistemolog, şi, respectiv, la Ion
Barbu, poetul al cărui text se lasă, frecvent, atât de greu de preluat conform
primei impresii. La cel dintâi avem de a face cu sugestia ironică a substituirii
într­o locuţiune, demers ce se înscrie într­o suită de discreditare a clişeelor din
discursul public; comentând folosirea, la acest nivel, a expresiei „a se ascunde