Untitled - Limba Romana

Legislaţia lingvistică – 15 ani de la adoptare 19
cetăţenie şi celora care nu cunoşteau
limba populaţiei majoritare. Fapt,
probabil, singular în întreaga istorie
a Terei. Soluţia ar fi una: urmând
exemplul celor mai civilizate ţări –
Anglia, Franţa, Italia, Rusia, S.U.A.
–, documentaţia în toate instituţiile
de stat să se facă într­o singură
limbă, în cea de stat, să se revină
la testul lingvistic, iar cei care nu vor
să ne cunoască limba, să fie lipsiţi
de dreptul de a ocupa posturi de
conducere sau de a lucra în vreun
domeniu de interes public. Şi să fie
traşi la răspundere cei care vor încerca
să nu respecte aceste măsuri
sau să le atribuie alură politică.
SĂ IMPUNEM RESPECT PENTRU LIMbA
ŞI CULTURA NAŢIONALĂ
1­2. Însuşi faptul adoptării legislaţiei lingvistice acum 15 ani, inexistente
până atunci, a fost şi continuă să rămână un moment foarte important pentru
R.M. ca ţară post­sovietică.
Un moment pozitiv al legislaţiei respective este stipularea statutului de
limbă de stat pentru limba română („moldovenească”), fapt din care ar fi fost
logic să rezulte acţiuni coerente de repunere în drepturi a limbii, a cărei utilizare
era împiedicată permanent în perioada sovietică.
Momentele negative majore rămân a fi, în opinia noastră, două:
– fixarea denumirii de limbă „moldovenească” şi nu română, atestată
de opinia ştiinţifică internaţională;
– indiferenţa faţă de necesara extindere a arealului de funcţionare a
limbii de stat.
3. Pentru ca „limba de stat” să ocupe locul meritat în viaţa social­economică
a R.M. este necesară analiza practicilor altor ţări în această chestiune
– cum ar fi S.U.A., Ucraina ori Estonia – care ştiu cum să impună respect faţă
de limba şi cultura naţională.
În acest context considerăm necesar ca în R.M.:
– să se recunoască şi să se respecte profesionalismul specialiştilor în
domeniu şi, conform opiniei dumnealor, să se revină la denumirea corectă a
limbii române;
– să se acorde cetăţenia statului R.M. doar solicitanţilor care dovedesc
cunoaşterea limbii şi istoriei statului;
– predarea în altă limbă decât în cea de stat să fie admisă doar în instituţiile
preuniversitare, iar în cele universitare singura limbă de predare să fie
cea de stat;
– pregătirea cadrelor ştiinţifice şi elaborarea tezelor să se facă numai în
limba de stat;
– angajarea la muncă să fie condiţionată de cunoaşterea corespunzătoare
a limbii de stat;
– interzicerea oricărei informaţii publicitare în altă limbă decât în limba de
stat (după exemplul recent al Ucrainei);
– creşterea ponderii timpului de emisie la radio şi TV în limba de stat;
– mediatizarea informaţiei oficiale doar în limba română.
Menţionăm că unele din aceste activităţi au fost aplicate în diverse perioade
din istoria recentă a R.M., un exemplu elocvent al efectului lor pozitiv fiind
interesul pentru studierea limbii de stat la începutul anilor ’90 ai secolului trecut.
Victoria TROFIMOV,
doctor în economie, UCCM