Untitled - Limba Romana

104
mai mare dintre toate durerile morale,
pe care le­am cunoscut în viaţă. În
acel moment, vitalitatea mea, – care
sperie pe doctori, – a primit lovitura
de graţie. Încetasem să mai cred în
frumuseţea celei mai frumoase vieţi,
aceea de-a lupta împotriva tuturor şi
de-a fi lovit de ai tăi, dar în acelaşi
timp de-a mă simţi înţeles de cîţiva,
de cei cărora se datoreşte mai bunul
din sine-însuţi. Nu! nu se mai află nici
o frumuseţe, nicăieri. Pentru omul
sincer, viaţa nu­i decît o escrocherie
mîrşavă!
Şi totuşi nu vreau să cedez
morţii nedrepte, morţii care­ţi închide
gura, în timp ce trebuie să vorbeşti.
Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în
acest secol în care minciuna socială
domneşte în toate clasele şi pune
stăpînire, zilnic, pe minţile cele mai
frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit
unui om, care nu şi­a construit
vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia
editorul său îi face acum pomana de
a­i trimite exact atît cît să poată face
faţă datoriilor, angajamentelor sale
morale! Da! vreau să­mi las pielea
pe această hîrtie albă, pe care atît
am iubit­o!
Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni
îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă,
dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză.
Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii
sunt ale noastre!”.
Madeleine Paz scrie: „Atunci
cînd povestea, pur şi simplu, un singur
cuvînt al său făcea să ţîşnească
revolta; de cînd vrea să instruiască,
o batjocoreşte. Într­adevăr, frumoasă
învăţătură într­adevăr, decît aceea
care constă în a respinge orice efort
de organizare, în a confunda de­a
valma victimele şi călăii, în a nega
orice speranţă de eliberare, tuturor
celor care trudesc, care sîngerează
şi suferă!”.
Ei bine, da!, o repet în faţa
întregii lumi: orice „organizaţie” nu
foloseşte şi nu va folosi niciodată,
decît organizatorilor! Iată ce vreau
încă să „povestesc”, înainte de­a
muri 1 . Toţi cei cari vor să facă din
om vita unei turme, sunt asasinii lui.
limba Română
Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz.
În ciuda ei. În ciuda bunătăţii sale,
adevărate. De ce? Pentru că sunt
convins că revoltele păstorilor nu sunt
decît revolte comanditate, deşi se
întîmplă uneori ca aceşti păstori să­şi
frîngă şi ei gîtul, în frumosul decor al
manipulării sau al iluziei.
Iată de ce strig de pe patul meu
de suferinţă: Trăiască omul care nu
aderă la nimic! O strig în ultima mea
carte şi dacă scap, încă o dată, de
moarte, o voi striga de­a lungul tuturor
cărţilor ce­mi rămîn de scris. Va fi
acolo, întreg Adrian Zografi al meu,
povestea lui, universal duşmănită:
dezrobirea omului prin refuzul de-a
adera la tot, absolut tot, chiar la
această muncă tehnică, foarte bine
„organizată” în dauna lui, de ambele
părţi ale baricadei.
Da! trebuie încercată de asemenea
reîntoarcerea omenirii, pentru un
secol, la viaţa nomadă, la acea viaţă
în care societatea n-are nici o putere
asupra individului. Şi dacă aceasta
nu­i va reuşi, ei bine!, mai mult: omul
să revină la existenţa lui gregară,
pînă la stîrpirea neamurilor omeneşti,
pentru fericirea tiranilor săi, democraţi
sau absolutişti.
Revoluţia unuia singur, prin
refuzul aderării la orice ar fi, este
de altfel credinţa mea dintotdeauna.
Anumiţi critici spun, despre ultima
mea carte, că eu atribui lui Adrian,
adolescent, ideile şi sentimentele
mele de astăzi. Greşeală! Viaţa
mea – ca să vorbesc ca La Palice,
– este cu totul contemporană şi
deci uşor de scotocit. Nimeni nu­şi
închipuie pînă la ce punct am fost
adevăratul revoltat din secolul meu,
omul care, încă de copil, ghiceşte
instinctiv crima de supunere la
mentalitatea tradiţională: a familiei,
a societăţii, apoi aceea a idealului
de turmă. Astfel, am refuzat să­mi
ascult mama, părăsind­o la vîrsta de
doisprezece ani, ca să mă duc sămi
agonisesc pîinea şi să dispun de
viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul
unei singure meserii, practicînd prost
o duzină; apoi m­am făcut, puţin cam