Untitled - Limba Romana

Legislaţia lingvistică – 15 ani de la adoptare 31
Ion ŢURCANU,
doctor habilitat în istorie,
profesor
E CONTRAPRODUCTIV
SĂ CREDEM CĂ
SÎNTEM CONDAMNAŢI
PE VECIE
1. În general a fost bună. Astăzi
ne­am putea mîndri cu faptul că în
august 1989 o bună parte a intelectualităţii
basarabene înţelesese că o
reformă lingvistică radicală însemna,
în fond, obţinerea unui instrument
eficient pentru redresarea condiţiei
publice în favoarea românilor moldoveni
ca populaţie majoritară a
acestei provincii româneşti, cotropită
de sovietici şi ţinută sub cizma grea a
acestora, şi asta cu atît mai uşor cu cît
anterior limba rusă fusese impusă ca
obligatorie pentru toată lumea de aici
în orice gen de activitate, în timp ce,
pe de altă parte, româna era lipsită
de orice statut oficial, ocupantul avînd
grijă să promoveze în mediul băştinaşilor
o atitudine neglijentă şi dispreţuitoare
faţă de propriul lor grai. Tocmai
de aceea era necesar ca legile, care
urmau să schimbe în bine situaţia,
să conţină stipulări precise menite să
provoace şi să alimenteze prefaceri
social­politice, care ar fi reparat statutul
civic al românilor basarabeni în
aşa măsură, încît aceştia să redevină
stăpînii propriului lor destin.
Din păcate, atunci, noi nu am
ştiut cum şi nu am putut merge – în
acest sens – departe. Deşi priveam,
cumva, cu un ochi la ceea ce făceau
balticii în această privinţă, care se
aflau înaintea noastră, nu i­am urmat
pînă la capăt în aceste acţiuni, care
trebuiau să fie şi pentru noi, aşa cum
au fost pentru ei, o adevărată cotitură
istorică.
Greşeala noastră fatală a fost
aceea că, atunci cînd s­a propus şi
s­a votat legislaţia lingvistică, noi încă
nu ajunseserăm să înţelegem că ea
putea să aibă sorţi de izbîndă numai
în contextul realizării unui întreg program
de prefaceri social­economice,
culturale şi politice. Altfel spus, era
imperios necesar a o corela cu reformele
privind proprietatea, cetăţenia,
sistemul electoral, statutul funcţionarului
public etc., toate acestea
pornind, bineînţeles, de la Constituţia
ţării, care trebuia să conţină in nuce
evoluţia reformelor.
Din această cauză, legislaţia
lingvistică din 1989 s­a dovedit a fi
ineficientă. Cu tot patetismul momentului,
cu tot entuziasmul debordant cu
care a fost adoptată, ea a rămas doar
un paliativ: a adus, evident, şi nişte
rezultate pozitive (de pildă, folosirea
limbii române în sistemul educaţional,
în cadrul întrunirilor publice, inclusiv
în instituţiile de stat, încetarea persecutării
ei făţişe de către autorităţi),
dar n­a mai devenit acel important
instrument al politicii de stat aşa cum
şi­l închipuiau, fie şi incomplet, prin
1988­1989 cele mai luminate minţi
ale intelectualităţii basarabene.
2. În fond, la această întrebare
am răspuns ceva mai sus. Trebuie să
mai adaug că „revirimentul lingvistic”
dispăruse de fapt înainte de 1992.
Să amintim că după adoptarea legilor
privind statutul limbii „moldoveneşti”,
mai cu seamă pe parcursul anului
1990, existau multe cursuri de învăţare
a limbii române pentru alolingvi,
dovadă că aceştia luaseră în serios
sarcina ce le stătea în acel moment
în faţă, pentru că luaseră în serios şi
zisa iniţiativă lingvistică. Singurii care
neglijaseră această iniţiativă au fost
tocmai demnitarii moldoveni de cel
mai înalt rang. Şi, aşa cum era de
aşteptat, toată puzderia de cursuri
de învăţare a limbii române de către
rusofoni s­a spulberat cît ai bate din
palme.
Este un fenomen cît se poate de
instructiv, întrucît arată clar de unde
vine maladia.
3. La ora actuală, a schimba
starea de lucruri în această privinţă,