Untitled - Limba Romana

Analize şi sinteze 79
asumă soluţia exilului interior, fie
în încercarea de a­şi regăsi propria
umanitate, fie în ideea schimbării
vieţii şi a realităţii prin transformarea
lor imaginativă, prin „alchimia cuvîntului”,
printr­un nou tip de vizionarism
ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, ei insistă, în
afara lucidităţii, în ideea schimbării legilor
intrinseci ale lumii prin schimbarea
din temelii a modului de existenţă
a literaturii. Disputele în jurul unor
atare (grave!) probleme ia forma unei
polemici generale de mare violenţă.
Orice punct de vedere implică o
reacţie incendiară. Spiritul de revoltă
ia – în focul acestei polemici
– direcţia anticipată încă în secolul
al XVI­lea de Étienne Pasquier: el
trece ferm din zona politicului în
domeniul formelor artistice, izolînd
mai cu seamă poezia de celelalte
esenţe, în favoarea explorării propriei
vocaţii „avangardiste” şi a valorificării
potenţialului ei revoluţionar.
E timpul cînd se produce diferenţierea
avangardei literare de
avangarda politică, cea dintîi revendicîndu­şi
– aşa cum dorea Baudelaire
– libertatea de a acţiona independent
în miezul unui univers ameninţat
de decadenţă şi anchilozare. (Se pare
că aici trebuie căutată şi originea
multor curente literare avangardiste
de la începutul secolului al XX­lea,
primele premise ale apariţiei avangardelor
literare „istorice”: dadaismul,
suprarealismul, futurismul ş.a.m.d.)
E perioada apariţiei poeziei „noi”, a
poeziei „pure”, a poeziei care „nu va
mai ritma acţiunea, ci va merge ea
însăşi „înaintea acţiunii” [5, p. 141].
E, de asemenea (lucru trecut adesea
cu vederea), perioada apariţiei primelor
„lecţii de literatură nouă” [5, p.
141], lecţii prin care retorica şi spiritul
avangardist îşi recapătă, într­o formă
radicalizată, sensul cultural, artiştii
fiind interesaţi „să răstoarne toate
tradiţiile formale constrîngătoare ale
artei şi să se bucure de libertatea
ameţitoare de a explora orizonturi de
creativitate cu totul noi” [3, p. 101].
Cele mai virulente lecţii în acest sens
le oferă – prin celebrele lui scrisori
către G. Izambard şi P. Demeny – Arthur
Rimbaud. Îmbrăcînd anumite aspecte
proprii demersului teoretizant,
aceste lecţii prefigurează principalele
puncte doctrinare ale Manifestelor
mişcărilor literare avangardiste din
primele decenii ale secolului al XXlea.
Astfel, în scrisoarea din 13 mai
1871, adresată lui G. Izambard,
tînărul Rimbaud detestă „poezia
subiectivă” (deci în special pe cea
romantică), exprimîndu­şi opţiunea
pentru o „poezie obiectivă”, înţeleasă
ca formă de cunoaştere senzitivă şi,
la limită – ca experienţă ontică. El se
vrea un poet „vizionar” în sensul unui
subiect care, suprimîndu­şi propriile
limite („EU este altcineva”), „să restituie,
într­o beţie mistică, forţele sale
universului” [6, p. 90]. În scrisoarea
din 15 mai 1871, trimisă lui P. Demeny,
o scrisoare care întruneşte
calităţile unui manifest poetic futurist
(„…despre viitorul poeziei”), el reia
şi amplifică aceleaşi idei, revendicîndu­şi
în plus – prin efectul opoziţiei
tranşante faţă de întreaga tradiţie
poetică – „libertatea de a­i detesta
pe strămoşi”. Rimbaud mai visează şi
cîştigarea unui „limbaj universal” prin
care poetul ar da, însuşindu­şi­l, „mai
mult decît formula propriului cuget”,
iar poezia ar merge, prin intermediul
lui, înaintea tuturor acţiunilor umane.
Că este aici vorba de fapt de
ambiţia de a depăşi posibilităţile omului,
că poetul pretindea promovarea
unei poezii imposibile, că cei ce vor
urma litera lecţiei lui vor trebui să se
elibereze de „povara” culturii ş.a.m.d.,
e o cu totul altă problemă, e una ce
ţine de un alt plan al discuţiilor. Ceea
ce ne interesează pe noi aici este
faptul că „deşi Rimbaud n­a utilizat
termenul de «avangardă», conceptul
există (în scrisoarea lui către Demeny
– nota n.), fără nici o îndoială,
cu toate conotaţiile sale importante”
[3, p. 101]. (Altminteri, conştientizînd
el însuşi că poezia mai rămîne a fi
uneori „un cîntec pios”, Rimbaud le
va cere poeţilor să dea, pînă a ajunge
a fi „vizionari”, doar „ceva nou – idei şi
forme” [5, p. 141].) Esenţialul constă
deci în faptul că Rimbaud aspiră, la
limita misticii, să descătuşeze poezia
şi să lărgească domeniul ei prin
spargerea tuturor limitelor impuse
chiar de limbajul poetic, stimulînd prin
aceasta „apariţia unei concepţii noi
asupra literaturii” [6, p. 92]. L­a susţinut
într­acestea, fără să­l fi cunoscut