Untitled - Limba Romana

Laborator de creaţie 181
se trag” încă din propria tinereţe când,
la Tinerimea Moldovei, aveam în
grijă secţia arte­literatură şi cenaclul
literar „Luceafărul”, unde am conlucrat,
întru susţinere şi promovare, cu
destui colegi mai tineri decât mine, la
acei ani. Sper că faţă de debutanţii
interesanţi ai acelor odinioare am
avut o simpatie dezinteresată şi, pe
cât am fost în stare, – obiectivitate
în aprecierea dintâielor lor texte.
Peste un timp, unii dintre ei, precum
e firesc­româneşte şi, poate, creştineşte,
aveau să­mi devină adversari
„galanţi”. Alţii însă, cu părere de rău,
s-au dat cu neocomunismul. Asta e...
Şi nu sunt de acord cu savantul şi
publicistul Sorin Comoroşan ce susţine
că astăzi ar apărea o generaţie
zgomotoasă, haotică, dezorientată,
„târgoveaţă”. De ce, adică? Pentru
că o generaţie nu trebuie judecată
cum este atunci când apare, ci
după o etapă de afirmare, după o
oarecare maturizare şi... „dispersare”
a ei; dispersare în viitoare personalităţi.
Să ne amintim ce se spunea
despre tânăra generaţie franceză
de la 1968 – în capitalism, şi despre
cea cehoslovacă, exact din aceeaşi
perioadă, însă – în comunism. Toate
anatemele (dar la Praga şi gloanţele)
au fost adresate studenţilor ieşiţi în
stradă – e drept, din motive diferite
– zgomotoşi, protestatari, haotici,
dezorientaţi, revoltaţi la culme. Peste
ani, din acea generaţie, care este şi
a noastră, noi înşine fiind pe atunci
studenţi, au apărut personalităţi de
mare calibru ale ştiinţei, culturii, literaturii.
Da, şi astăzi unii mai tineri
colegi au un – firesc pentru vârsta şi
etapa de formare a caracterului lor
„la zi” – oarecare spirit anarhist, de
cele mai multe ori – în limitele bunului­simţ,
şi un acut simţ de afirmare
care, în unele cazuri, poate fi doar
unul publicitar, precum e cazul Marius
Ianuş. Şi nici nu mai e o noutate că,
în vasta materie a literaturii, de obicei
tinerii sunt nişte anarhişti (şi... terorişti
paşnici!). Acest lucru îl pot confirma
şapte din zece debutanţi, dacă sunt
oneşti sau doar cât de cât curajoşi,
neoportunişti, din frageda­le „copilărie”
scriitoricească. Din alt unghi de
cercetare / completare „a problemei”,
pentru că am fost şi noi tineri – n­o
poate contesta nimeni! – şi avem
(unii – lucid conştientizată) experienţa
acestei vârste formative de caracter şi
personalitate incipiente, mai ştim că
juneţea nu e prea generoasă cu alte
vârste. E cam egocentristă, „acaparatoare”,
suspicioasă că e „strâmtorată”,
că nu i se acordă cât ar merita,
nici bunuri, nici laude, astfel că, din
acest punct de vedere, uneori şi eu
am fost tratat de unii mai tineri confraţi
oarecum... neamical, ei fiind geloşi că
cele pe care ar fi vrut să declare că le
aparţineau, ca pionierat, în literatura
română din estul Prutului mie mi se
întâmplaseră cu ani înainte – şi versul
liber, şi cel alb, şi fragmentarismul
(observa M. Cimpoi), şi oralitatea
cotidiană a limbajului (remarca lui
Şt. Hostiuc, încă din 1976). Uşor, am
polemizat între noi, unele reflecţii la
temă găsindu­se şi în anumite texte
din volumul meu de eseuri şi articole
Lampa şi oglinda. Apoi, disjuncţiile
dintre noi s­au topit ca de la sine, noi
regăsindu­ne pe aceeaşi platformă
estetică în aprecierea fenomenologiei
procesului literar modern. Şi
aflarea­mi într­un dimpreună-a-fi cu
aceşti tineri, care se edifică pe sine în
vibraţia şi elogiul voinţei de creaţie şi
afirmaţie, îmi dau un tonus existenţial
mai special, convingându­mă iar şi iar
că, prin natura firii mele, sunt un philebosian,
admirator al acelui vibrant
Iuvenes dum sumus.
– În ce vă priveşte, unde vă
situaţi în contextul generaţiilor?
– Nu ştiu dacă mă situez eu,
cât, mai ales, sunt situat de alţii. În
ultima vreme, de mai mulţi exegeţi,
printre care Gheorghe Grigurcu sau
Liviu Grăsoiu, am fost trecut sub
sigla optzecismului. Alţii însă, mai
ataşaţi factorului generaţionist după
criterii crono­biologice, mă pot trece
cu acelaşi (in) succes în catastiful
’70­iştilor. Iar eu, între ei aflându­mă,
găsii o explicaţie de­a gata, la Victor
Ivanovici, când scria despre prietenul