Full Text - Analele Universitatii din Craiova. Istorie

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, Anul XV, Nr. 2(18)/2010
Mihai Viteazul reuşea să reaprindă patimile politice. În tot acest timp
conservatorii, principalul factor guvernamental, preocupaţi de o îmbunătăţire a
relaţiilor cu Austro-Ungaria, manifestau mari reţineri în acceptarea organizării
unor astfel de acţiuni pentru că ştiau capacitatea de mobilizare şi de potenţare a
discursurilor politice româneşti, de către imaginea unui domnitor de talia lui
Mihai Viteazul 1 . Tocmai această încercare de amânare a manifestărilor ce
trebuiau să aibă loc încă din 1873 contribuia la o creştere a tensiunilor
culminate cu incidentele de stradă dintre reprezentanţii guvernului desemnaţi să
menţină ordinea şi tinerii cu simpatii şi crezuri liberale. Pericolul era ca astfel
de „ciocniri” să fie interpretate din nou de către atenta diplomaţie occidentală ca
o dovadă a menţinerii României la nivelul ţărilor „predispuse” la violenţă şi
anarhie.
Preocupate cu alte probleme, guvernele europene nu vor mai comenta în
nici un fel evenimentele de la Bucureşti şi nici măcar discursul lui Carol I din 8
noiembrie 1874, prilejuit de inaugurarea statuii domnitorului Mihai Viteazul.
Interesante deveneau în intervenţia suveranului nu doar aprecierea potrivit
căreia domnia lui Mihai fusese „cea mai glorioasă” din istoria românilor ci şi
prezentarea acestuia drept un adevărat model de conducător politic. Argumentul
cel mai important, deloc întâmplător invocat, era contribuţia lui la „apărarea şi
autonomia ţării” 2 . Întregul discurs al suveranului român crea impresia că avea
drept obiectiv plasarea sa într-o descendenţă simbolică, precum şi transmiterea
unui testament pe care el se simţea obligat să îl pună în aplicare. Consideraţia
deosebită acordată de autorităţile române memoriei domnitorului Mihai
Viteazul avea să fie dovedită şi prin decizia din anii următori, când marea
majoritate a manifestărilor populare având caracter politic, se vor desfăşura în
faţa statuii acestuia 3 . Perioada cuprinsă între 1867-1875 poate fi considerată,
ţinând cont de formele de protest ale românilor faţă de instaurarea regimului
dualist, ca una a căutărilor şi încercărilor de coagulare. Sprijinită discret de
guvernul de la Bucureşti, mişcarea naţională românească din Transilvania nu
are în intervalul amintit forţa necesară pentru a impune problema drepturilor
românilor pe agenda politicienilor de la Viena. Înfiinţarea la 7 februarie 1869 a
Partidului Naţional Român la Timişoara şi programul politic adoptat atunci 4
erau un semnal destul de clar în privinţa faptului că peste Carpaţi apare treptat o
elită politică, care înţelege că dincolo de sprijinul oferit de România trebuia
creat în Transilvania un organism politic capabil să lupte coerent pentru
1
D. Berindei, op. cit., p. 206.
2
Regele Carol I al României. Cuvântări şi scrisori, tom I, 1866-1877, Bucureşti, Institutul de
Arte Grafice Carol Göbl, 1909, p. 375.
3
Ioan Scurtu, op. cit., p. 89.
4
T. Păcăţian, Cartea de aur sau Luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana
ungară, vols. I-VIII, Sibiu, 1903-1915, vezi vol. V, ediţia a II-a, Sibiu, 1904, p. 45-46.
136